Pe aceeași temă
A fost una dintre acele ocazii rare care arată că există lumi diferite ale politicii democratice: pe 22 octombrie, vice-preşedintele american, Joseph Biden, a ţinut un discurs în Aula Regală a Bibliotecii Centrale Universitare din Bucureşti, în faţa a peste 300 de persoane, dintre care mai bine de două treimi au fost studenţi. Un speech cu adevărat remarcabil: vibrant, documentat, echilibrat şi uman. Biden a vorbit liber, cu uşurinţă şi eleganţă, cu însufleţire şi respect, cu ritm şi prezenţă de spirit. Aşadar, o adevărată lecţie de elocinţă din partea unui bun şi vechi cunoscător al estului european. E util să ne amintim că în calitate de chairman al Committee on Foreign Relations al Senatului Statelor Unite, el a fost un promotor al politicii de extindere către răsărit a Alianţei Nord-Atlantice.
De fapt, o bună parte – poate niţel prea mare – a discursului s-a referit la experienţa catarctică a revoluţiilor anti-comuniste ale anului 1989. Laitmotivul etic al discursului a fost cel al actelor spontane de curaj prin care popoarele Europei răsăritene şi-au câştigat libertatea. A fost, desigur, mai mult decât o rememorare complezentă a unor fapte flatante din istoria noastră recentă. Biden vede România, alături de celelalte state comunitare ale Europei de Est, drept model de tranziţie democratică pentru republicile ex-sovietice, precum Armenia, Georgia, Azerbaijan, Ucraina, Moldova sau Belarus. În acelaşi timp însă, referinţa insistentă la schimbările revoluţionare ale anului 1989 poate fi interpretată şi ca un fragment de discurs figurat, ca un mesaj că societatea noastră – în special partea ei tânără şi educată, căreia i s-a adresat – are, cel puţin latent, puterea de a depăşi dezorientarea şi de neîncrederea din starea actuală de criză.
În rest, vice-preşedintele a punctat cu acurateţe chestiunile anticipate şi aşteptate de comentatorii politici. Îngrijoraţi de turnura conciliantă faţă de Moscova a noii administraţii americane, est-europenii se tem că SUA şi-au pierdut interesul strategic pentru partea lor de lume şi că interesele lor pot fi sacrificate într-un grand bargain cu Federaţia Rusă. Suspiciunea a atins apogeul pe 17 septembrie, când Preşedintele Obama a anunţat modificarea de proiect a scutului anti-rachetă propus în 2007 de predecesorul său, schimbare care implica renunţarea la sistemul constând dintr-un radar în Cehia şi un complex de 10 rachete interceptor în Polonia. Dezamăgiţi şi furioşi, cehii şi polonezii au simţit că nu pot fi parteneri egali ai SUA, ci doar pioni utili în exerciţii de durată şi extindere limitată. Alarmaţi au fost şi balticii sau românii.
Într-o atare conjunctură, cel mai important era ca Europa de est să primească atenţia Washingtonului, precum şi explicaţii, sprijin moral, asigurări şi angajamente realiste de continuare a parteneriatului strategic. Or, exact aceasta a fost oferta lui Joe Biden: asigurarea că ţările Europei de Est nu şi-au pierdut relevanţa pentru Casa Albă, că în ciuda dispersiei globale a politicii externe americane, Europa (nu doar estul ei) rămâne sprijinul indispensabil al Americii în lume şi că efortul firesc al Washingtonului de a îmbunătăţi relaţiile cu Moscova nu se face pe seama foştilor sateliţi europeni ai Uniunii Sovietice. Nothing about you without you, a insistat Biden, respingând explicit ideea de sferă de influenţă, reanimată în ultimii ani de strategii Kremlinului.
Biden nu a fost niciodată timid în a spune pe şleau lucruri deranjante pentru Moscova, aşa cum a fost cazul în luna iulie, în vizitele sale la Kiev şi Tbilisi. De altfel, de-a lungul carierei, intervenţiile sale publice tranşante i-au adus lui Biden un renume de gafeur. În fapt, Casa Albă pare a folosi acest rol asumat de către vice-preşedintele american pentru a transmite mesaje directe, de care să se poată apoi distanţa „diplomatic”.
Biden a explicat că noua concepţie a scutului balistic anti-rachetă, bazată în principal pe detectori şi pe interceptori amplasaţi pe vase militare americane, este mai fiabilă din punct de vedere tehnologic, mai ieftină din punct de vedere financiar şi mai sigură din punct de vedere al acoperirii geografice a Europei şi a Americii de Nord. În plus, este interesant că Poloniei i s-a propus o nouă formulă de includere în acest sistem, începând cu 2015.
Discursul poate fi inclus într-un manual de stil al comunicării politice. Pentru clasa noastră politică, neobosită generatoare a unui zgomot de fond cacofonic şi obositor, prin care rareori răzbate altceva decât vulgaritate şi incultură, lecţia este simplă: respectul public se câştigă prin eleganţă, demnitate şi educaţie.
* conferenţiar, Universitatea Bucureşti
