Pe aceeași temă
Stimate domnule Adrian-Paul Iliescu
Am citit cu interes recenta dvs. carte, Anatomia raului politic(1), Am aflat cu surprindere din ea ca, alaturi de Lucian Boia, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihaies, dar si destui altii, precum Mihai Zamfir, Adrian Cioroianu, Dan C. Mihailescu, Andrei Plesu, (dar nu si C.V. Tudor sau Adrian Paunescu!), am cinstea si eu de a exemplifica, în viata intelectuala contemporana, Raul politic (chiar scris asa cu majuscula de catre dvs.) Mai mult, ma onorati cu alocarea unui subcapitol întreg, intitulat Maniheismul doctrinar, viziune despre care spuneti ca îi afecteaza pe acei intelectuali care, desi nu sunt fanatici, totusi “considerându-se eroi ai luptei pentru Adevar (si împotriva Erorii), reactioneaza nervos ori de câte ori cineva semnaleaza un element vulnerabil la o doctrina altfel «buna»“.
De acord cu descrierea efectelor maniheismului. Numai ca nu ma regasesc deloc ca promotor al curentului; în schimb, va regasesc pe dvs. si cartea dvs.
In subcapitolul amintit, dvs. discutati o critica pe care o faceam în cartea mea De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis, Humanitas, 2004, la adresa unui pasaj din studiul dvs. Contradictia lui Hayek(2). Se pune, asadar, întrebarea: sunt discutarea de catre mine a textului dvs., contextul, cartea mea si în general filosofia pe care încerc s-o reprezint, mai ales începând cu Turnirul khazar, Nemira, 1997, Polirom, 2003, si sfarsind cu ultima carte, Cand Socrate nu are dreptate, Humanitas, 2005, mostre de “maniheism doctrinar”? Nu cred ca o apreciere obiectiva, oricât de critica de altminteri, ar putea ajunge la o asemenea concluzie. (Vezi, de pilda, recenzia lui Andrei Terian, Socrate - contemporanul nostru, din Cultura, nr. 1/2006.)
Sustineti ca “maniheismul este totdeauna conectat cu un refuz de a recunoaste relativitatea lucrurilor” (p. 269). Desigur, nu agreez relativismul si am încercat în lucrarile respective sa-l resping. Dar n-am facut-o de pe o pozitie “maniheist doctrinara”, ci dimpotriva, recunoscandu-i meritele si chiar imposibilitatea de a-l contesta riguros numai în baza a ceea ce numesc “proba veritatii”, adica adecvarea la realitate. Spre pilda, în De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis scriu: “singurul criteriu rational de desemnare a unui proiect (politic, social, cultural) drept realist sau nu ramane descrierea propriei noastre relatii afective cu proiectul respectiv” (p.,37). Sau, în Turnirul khazar: “ele (textele relativistilor contemporani) contin, amestecate cu falsurile, si multe adevaruri. Ele cuprind si foarte multe lucruri serioase, grave, temeinice. Rationalitatea clasica sau aceea a secolului al XIX-lea nu mai pot fi restaurate în vechea si magistrala lor forma; fundamentul lor a devenit prea erodat, pentru ca o gandire onesta si independenta sa se sprijine pe el” (p. 9). Unde vedeti aici simptomele unei abordari maniheiste, bazate, cum spuneti, pe principiul tertium non datur?
In fragmentul pe care îl incriminati argumentam ca e dificil de stabilit daca proiectul ultraliberal al lui Hayek este sau nu mai bun decat proiectul socialist colectivist numai în baza adecvarii la realitate a acestor proiecte, pur si simplu pentru ca nu avem cu totii un concept unitar despre ce înseamna “realitate”. Cum nu cred totusi în simetria dintre cele doua proiecte (simetrie care mi se parea ca rezulta si din analiza dvs.), deoarece ea ar conduce la relativism, am încercat sa argumentez în favoarea liberalismului în baza a ceea ce am numit în carte “proba responsabilitatii” si “optiunea a doua”: astfel, indiferent de adecvarea la “realitate” a proiectului, un intelectual care ar sustine un proiect colectivist construieste o lume ideala din care el însusi, ca intelectual, se vede exclus, ceea ce nu se întampla cu intelectualul care sustine, precum Hayek, un proiect liberal, deoarece, indiferent de discursul sau de “optiunea întâi”, un intelectual e necesarmente liberal la “optiunea a doua” - aceea a presupozitiilor discursului sau.
Or, dvs. nu suflati un cuvant despre toata aceasta analiza, ce opune “proba responsabilitatii” “probei veritatii”. Aveti, desigur, dreptul s-o respingeti, dar dvs. practicati ceea ce se numeste “ignoratio elenchi”. La fel, afirmati ca pretind ca n-as sti ca termenul “abstract” (pe care îl aplicati lui Hayek) ar avea mai multe acceptii, dintre care aceea pe care o folositi presupune ca o doctrina “omite anumite categorii importante de date relevante, (...) uniformizeaza situatiile si schematizeaza peisajul real, pierzând din vedere anumite aspecte concrete ale domeniului vizat (...)” (p. 268). Dar atunci, ce aveam în vedere cand scriam: “probabil însa ca prin «abstract» comentatorul (adica dvs.) aici întelege ceva care este «rupt de viata», «irealist», neconform naturii omenesti, adica «utopic»“ (p. 165)?
De fapt, în loc sa argumentati în baza textului scris de mine, dvs. preferati sa-mi atribuiti idei pe care nu le-am sustinut, cum ar fi aceea ca urmaresc un “Adevar stabil, unic”. Cum explicati atunci ca am scris aceasta fraza (p. 147)? “Mi se pare legitim si etic sa ne încredem într-un proiect de acest tip (care respecta institutia libertatii de gândire si a argumentatiei rationale), mai ales atunci când ne lipseste o masura limpede si indisputabila a adevarului.”
In aceste conditii, aproape ca nu mai are rost sa semnalez ca, pentru a izbuti o mica lovitura de imagine, calificati titlul cartii mele de “grotesc”. Chestie de gust! Dar cu asta nu v-ati apropiat catusi de putin de reusita argumentatiei - aceea de a-mi atribui eticheta de “maniheist doctrinar”. In fapt, chiar dvs. reusiti performanta de a încarna maniheismul si exclusivismul pe care le recuzati. Intr-adevar, cand scrieti “ca adversar declarat al relativismului, Andrei Cornea nu poate evita acest exclusivism (al lui tertium non datur)”, nu vi se pare ca sustineti exact teza exclusivista si maniheista ca orice adversar al relativismului devine, în mod necesar, un exclusivist si un dogmatic?
Din pacate, cartea dvs., în pofida a destule pasaje curajoase, interesante si adevarate (de exemplu, cele legate de antisemitismul din România de altadata), mi se pare ca pacatuieste adesea printr-o abordare nenuantata si maniheista. Printr-un decupaj abil de citate, cautati sa-i discreditati pe adversari, precum Lucian Boia, Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihaies. Procedeul nu mi se pare recomandabil si, pe alocuri, când alaturati citate din acesti autori si C.Z. Codreanu sau Nae Ionescu, sugerând o filiatie între ideologia legionara si autorii pe care dvs. nu îi agreati, el este de-a dreptul impardonabil. Pe Dan C. Mihailescu si Ioan T. Morar îi calificati “sicofanti”, iar în Andrei Plesu vedeti “o vedeta diagnosticata cu anumite mentalitati desuete” (p. 47). Cine e celebritatea medicala care a pus diagnosticul? De asemenea, uneori afisati un dogmatism ce aminteste de timpuri revolute: de exemplu, reprosandu-i lui Patapievici ca, spre a critica abuzurile democratiei, a invocat (în Omul recent) istoria biblica despre multimea care, înaintea lui Pilat, l-a preferat pe Barabas lui Isus, scrieti: “Exemplul cu Barabas si Isus ne indica adevarata sursa a acestor convingeri: bigotismul” (p. 319). Nu este cazul sa ma pronunt aici daca exemplul a fost sau nu bine ales de d-l Patapievici pentru scopul urmarit. Poate ca nu. Dar a respinge un exemplu pur si simplu pentru ca este consemnat în istoria biblica (unde se descrie, în fond, cum o masa neînvatata poate fi manipulata sa ceara condamnarea unui nevinovat pe care cu cateva zile mai înainte îl aclama) este într-adevar o mostra de bigotism - dar din partea dvs.!
D-le Adrian-Paul Iliescu, de-a lungul unei polemici mai vechi pe care am purtat-o în revista 22, am avut sentimentul ca sunteti un adversar interesant, civilizat, pertinent, cu care chiar merita sa intri în disputa, în primul rand spre propriul profit. Astazi vreau sa va marturisesc dezamagirea mea.
Andrei Cornea
1. Editura Fundatiei Culturale Ideea Europeana, 2005.
2. In volumul colectiv Filosofia sociala a lui F.A. Hayek, Polirom, 2001.
P.S. Apreciati ca genul meu ar fi acela al “mintilor echilibrate, dar însetate de certitudini”. Ce sa-i faci, nimeni nu-i perfect!
