Pe aceeași temă
Puţin reprezentate azi pe malurile Dâmboviţei, ultimele spectacole ale lui Andrei Şerban sunt marcate de un destin nemeritat, spre dezamăgirea spectatorilor în cunoştinţă de cauză care le aşteptau. Au putut fi văzute când şi când, datorită unor turnee sporadice, în limita locurilor disponibile, insuficiente cererii. Promovarea lor în cadrul unei stagiuni dedicate rămâne un deziderat, eliminând penibile accidente. S-a întâmplat la ediţia FNT 2010 ca, în spiritul democraţiei originale, să asistăm la militarizarea sălii-gazdă a celor două reprezentaţii cu Strigăte şi şoapte, pus în aceeaşi oală cu reprezentaţii discutabile; or, în artă democraţia e nefuncţională. Totuşi, cei care au străpuns cele două filtre de jandarmi(!) au fost blocaţi de cel din urmă, postat la intrarea spre scenă, când un asemenea eveniment validat unanim în topul festivalului putea fi reprezentat pe toată perioada acestuia. O derogare de la statut poate, dar binevenită şi susţinută de mulţi comentatori avizaţi. În ţară, Şerban lucrează de predilecţie la Cluj, unde a impus creaţii de referinţă cu admirabila trupă a Teatrului Maghiar de Stat, dar şi interpreţi tineri, mai ales ai Teatrului Naţional „Lucian Blaga“, într-un proiect formativ. Analog metaforei călinesciene - „…pitit şi la munte“.
Se spune că avem şcoli de teatru, dar nu o şcoală.
Celebru pe marile scene din Occident, Andrei Şerban şi-a propus încă din perioada anilor `90, la primul directorat postdecembrist al Naţionalului bucureştean, să fondeze o şcoală. Chiar mai târziu, într-o perioadă ce părea propice unor noi deschideri, dorinţa sa a fost încă o dată înşelată. Omul de teatru n-a abandonat acest proiect, iar efortul începe să dea roade. Dincolo de recunoaşterea oficială, confirmată şi prin cele mai multe premii câştigate la Gala Uniter din 2008 pentru Unchiul Vania de la TMC (Cel mai bun spectacol, Cea mai bună regie, Cel mai bun rol principal - András Hatházi, recent distribuit în filmul Morgen, pe ecrane, producţie a regizorului şi scenaristului Marian Crişan, socotită revelaţia anului cinematografic românesc într-o analiză pertinentă apărută cu o săptămână înaintea decernării unei importante distincţii internaţionale), avem datoria să ne respectăm creatorii oriunde s-ar manifesta, trecând peste subiectivisme ori prejudecăţi conjuncturale.
Despre succesul lui Andrei Şerban în Rusia, invitat recent să monteze una dintre capodoperele dramaturgiei universale, o mărturie în exclusivitate pentru revista 22:
„Surprinzător sau poate nu, am fost primit la Moscova mai bine ca la Bucureşti şi m-am simţit acolo acasă. Adevărat că eram la Cehov acasă şi la Stanislavski acasă. Iar Teatrul de Artă (unde s-au pus bazele tradiţiei de aur clădite de Stanislavski) a găzduit turneul din Petersburg al Teatrului Alexandrinsky (unde Meyerhold a pus bazele avangardei). Acel Unchiul Vania pe care l-am montat îi pune împreună stilistic pe cei doi titani: Stanislavski şi Meyerhold.
Realism şi formalism, adevăr mic şi imaginaţie mare într-o expresie unică. Festivalul Naţional Masca de Aur a nominalizat acest Vania la trei categorii (cel mai bun spectacol, scenografie – Carmencita Bojboiu, n.n. - şi regie), deşi în Moscova se jucau simultan alte 3 spectacole cu acelaşi titlu. Am întrebat ce a atras atenţia? Mi s-a răspuns: pentru că e rusesc şi universal în acelaşi timp, contrastul care face ca splendoarea Moscovei să se topească în mlaştină şi ploaie, că tangoul argentinian reuşeşte să vorbească direct, oricui, despre iluzie şi vis, obstacol şi posibilitate, pentru că această piesă atât de cunoscută ruşilor le apare dintr-o dată nouă, surprinzătoare. Iar pe plan personal, să fiu invitat să stau pe scaunul lui Stanislavski. E o experienţă ce poate fi povestită strănepoţilor, pe care sper să-i am“.
Teatrul de Artă din Moscova are o tradiţie impunătoare şi un public de elită format la şcoala valorilor, unica purtătoare de sens. //
