Pe aceeași temă
Când am ajuns în sala de la cinema UNION, Mariana Mihuț și Victor Rebengiuc erau deja acolo, așteptând – naturali și prietenoși –, ca întotdeauna, să vadă filmul.
Amândoi conversau, binedispuși, cu vecinii de scaun. La un moment dat, Mariana Mihuț s-a ridicat ca să meargă să o salute pe Alexandrina Halic – actrița cu voce și gest de neuitat pentru foștii copii, printre care mă număr. Câtă tandră complicitate era în acest salut.
Ambianța așteptării zumzăitoare și calde m-a făcut să îmi amintesc despre normalitatea altor timpuri, despre grația și bucuria întâlnirilor de suflete, despre insula de magie care se clădise în cabinele și pe scena de la Bulandra în vremuri care, din păcate, nu mai sunt.
Pe fondul acestei stări de spirit și, de fapt, în prelungirea ei, a început filmul „Chipuri”: Victor Rebengiuc.
Laurențiu Damian alege să nu se complice cu o reconstituire labirintică și iremediabil incompletă a vieții și rolurilor marelui actor. Filmul construiește, de aceea, o insulă virtuală de simplitate și de minimalism, una locuită de intensa și emoționanta prezență a câtorva dintre „fețele” cinematografice ale lui Victor Rebengiuc. Reconstituirea e irizată de starea de grație a trăirilor unui timp care s-a dizolvat.
Actorul își evocă profesorii și colegii de scenă, o elogiază tulburător pe Aura Buzescu, povestește cât de mult respect relațional exista în compania de teatru pe care, ca tânăr interpret, a integrat-o. Explică pe ce se baza acest respect și care era modelul comportamental al actorilor pe atunci. E impresionant cum explicațiile nu dau nicio clipă în sentimentalism desuet, ele rămân directe și plauzibile, ca o descriere povestită despre o floare foarte rară, care a existat cândva și care a dispărut.
Rolurile din filme și din teatru, lucrul cu Liviu Ciulei și cu Lucian Pintilie, rolul din „Moromeții” (r. Stere Gulea), personaj pe care actorul declară că îl păstrează ca fiindu-i cel mai apropiat ca natură, sunt ancorate într-o memorie profesională și umană spusă cu vibrantă pasiune, dar și cu nostalgie.
Emoționant și foarte just în optica regizorală e faptul că documentarul e dezbrăcat de orice artificiu inutil, e conceput în jurul a ceea ce este esențial, a ceea ce rămâne… din artă, din noi, din dăruirea pe care un mare artist o trăiește până la capăt. „Chipuri” te absoarbe prin pura prezență pe ecran a lui Victor Rebengiuc, care se povestește pe sine și care comentează filme în care a jucat, lucrul cu regizorii, dileme ale profesiei.
Văzându-l pe actor la vârste diferite, în roluri atât de variate, cu harul remarcabil de a se transforma din personajul din „Pădurea Spânzuraților” în cel din Tănase Scatiu și „Faleze de nisip”, sau în Pampon din „De ce trag clopotele, Mitică?!”, îți amintești, la întâmplare, de alte și alte chipuri ale sale. Revezi în minte inconfundabilul său Caliban sau personajul din „Dimineața pierdută”, pe cel din „Câinele japonez” sau pe cel din „Regele moare”, turul de forță și efervescența tragică din „Tatăl”.
Filmul lui Laurențiu Damian reamintește că marii actori sunt călăuze pentru fiecare dintre noi. Ei ne învață să înțelegem mai bine care sunt, de fapt, trăirile noastre, aspirațiile noastre, insuficiențele și traumele noastre. Sunt traducători, oglinzi, oficianți ai existenței umane. De aceea, pentru ei, ca și pentru cei care slujesc misterele, smerenia este o foarte prețioasă calitate. Iar portretul făcut lui Victor Rebengiuc transmite și el o splendidă smerenie, una plină de umor și de recunoștință pentru harul care i-a fost dat, dar și una încărcată de îndârjire și de curaj în apărarea teritoriului intim al artei, cel aflat azi sub asediu din toate direcțiile.
„Victor era un sălbatic, ca şi mine. Datoria mea era să-l descifrez şi să-l seduc”, mărturisea Lucian Pintilie în cartea sa de memorii, „Bric-a Brac”, caracterizând relația cu actorul ca fiind, de-a lungul timpului, una „cu năbădăi”.
Laurențiu Damian își propune contrariul în „Chipuri”. Nu dorește să îl descifreze pe Rebengiuc, ci să îl lase să fie, să povestească, în deplină libertate și aleatorie ordine a amintirilor. Tocmai pentru că Victor Rebengiuc nu poate fi și nici nu trebuie să fie îmblânzit.
Cât despre seducție, ea este, de fapt, cheia ecuației cinematografice. Personalitatea actorului te seduce – ea – fără drept de apel, din secunda în care apare în cadru, așa cum o face de fiecare dată, cu fiecare personaj interpretat. Cum oare să poți, la rândul tău, seduce un seducător?! Doar Pintilie, pentru că era Pintilie, avea, probabil, răspunsul.
Exercițiile de admirație sunt, de cele mai multe ori, plicticoase, cele de seducție nu dau greș însă niciodată, iar Damian știe asta cu supra măsură.
„…până la urmă, generația ’80 (de cineaști ed.) este o generație într-un fel eșuată, poate fără șansă. Sunt filme importante, dar sunt documentare, sunt eseuri, sunt câteva lungmetraje, cam atât, pentru că anii ’80 au fost, poate, cei mai neiertători cu tinerețea noastră (…) Foarte mulți dintre studenții mei au luat foarte multe premii, au fost pe cele mai roșii covoare, de la cele mai mari festivaluri internaționale și, într-un fel, am socotit că e răzbunarea mea. Nu am reușit să facem o generație ’80, dar am reușit, într-un fel, să contribuim la ce a însemnat Noul Cinema Românesc și ce înseamnă astăzi”, declara, într-un interviu mai vechi, regizorul.
Îl contrazic. Portrete ca acelea pe care le-a realizat cu Sanda Manu, Marin Moraru, Gheorghe Dinică, George Banu, Valeriu Moisescu, Dan Pița, Cătălina Buzoianu etc… au foarte mare valoare, una care se consolidează în timp și care nu are nevoie de covoare foarte roșii pentru a străluci. Iar filmul său despre Victor Rebengiuc este încă o dovadă în acest sens. Într-o realitate tot mai tranzacțională, impulsul de a face un gest incondițional e rar și, de aceea, fără de preț. Pentru că faptul cel mai seducător rămâne, până la urmă, libertatea de a dărui lucrurile din pură pasiune. De a te dărui pe tine.
La sfârșitul filmului „Chipuri”, Victor Rebengiuc spune că el este pur și simplu un om care joacă teatru și care și-a propus să ajungă cu această vocație sus, tot mai sus, adică să nu înceteze să aspire. Iar Mariana Mihuț mi-a mărturisit, în plimbarea către casă, că ar fi dorit ca filmul să continue, să mai vadă și să audă despre alte momente, dar că și-a dat seama că a fost foarte bine așa, de fapt. Fiindcă „vraja” acelor povești trebuia continuată de fiecare, în istoria lui interioară. A fost exact „atât cât trebuia”, a pronunțat ea discret, cu intonația unică, pe care – mi-am spus – oricine ar recunoaște-o din o mie de alte voci.
Despărțindu-mă de ei, amândoi, mi-am amintit cum, studentă fiind, i-am luat Marianei Mihuț unul dintre primele mele interviuri pentru revista Teatru, într-o cabină de la Teatrul Bulandra. În imaturitatea și calofilismul meu, datorate vârstei și exaltării, am introdus o frază din Sábato ca și cum ar fi spus-o ea: „Să fii de acord cu absolutul”.
Mariana Mihuț, citind interviul, m-a sunat și mi-a spus cu același ton inconfundabil: „Eu nu am spus asta și nu doresc să par altceva decât sunt”. Mi-a fost rușine, am scos citatul și am învățat o lecție.
QED:… artiști ca ei sunt călăuzele noastre.
Cunoscându-i, putem fi, oricare dintre noi, de acord cu absolutul.
Filmul lui Laurențiu Damian îmi întărește această, o mai veche, dar durabilă, convingere. //
