La Gioia. Despre Art Encounters 2023 (II)

Propunându-mi să scriu cea de a doua parte a textului despre ArtEncounters 2023, aflată sub genericul MY Rhyno is not a myth, mi‑am dat seama că acea reprezentație ar fi putut face parte din programul bienalei din acest an. 

E o explozie poetică de grație și neliniște, de sens și de nonsens, odă unui paradis pierdut, pe care omul îl regăsește din când în când, ca să îl piardă iar și iar. 

„La gioia… dove esce la gioia” (bucuria, unde este bucuria  ?!…), exclamă, la un moment dat, adresându-se sălii, în crescendo, Pippo.

 Cred că e întrebarea care a lansat, irațional, și incursiunea din 2023 a curatorului Adrian Notz în gândirea arhitecturii unui ansamblu de expoziții, evenimente, ateliere și acte performative. Îi răspund, pe rând, ceilalți curatori invitați: Cristina Buta, Monica Dănilă, Edith Lazăr, Ann Mbuti, Cristina Stoenescu, Georgia Țidorescu. 

Am reușit să văd aproape toate cele 15-23 de spații (care includ și spații-platformă complementare), dar mă voi opri la ceea ce este expus la Casa Isho, la Isho office și la STPB Multiplexcity. 

O notă comună: reprezentări ale disrupției generale în care trăiește lumea modernă, o combinație de lucrări paradoxală și surprinzătoare, generată de căutarea unui drum încă nemarcat de borne aparente. 

 De asemenea, intersecția între arte, științe și ficțiune, între modele și reprezentări: relația cu tehnologiile, cu credința, cu dogma și negarea ei, cu sensul ascuns pe care îl dețin expresiile care par a fi înscrise în absurd. Preotul care recită din poetul dadaist, istoria aurului, de la imaginea formulei chimice la reprezentarea socială sau din ce în ce mai revelatoarea lucrare video a lui Ciprian Mureșan, „Alege”, în care un băiețel își toarnă alternativ în pahar Pepsi și Coca-Cola (casa Isho), compun un teritoriu imaginar accidentat, dar foarte stimulator, în care reacția celui care vede e provocată să vrea să înțeleagă, să vrea să dea sens.

Foarte utile și spectaculoase sunt cardurile de mediere culturală și cărticelele cu întrebări „pentru persoanele ce fac rebus”, „…ce oftează des“ sau „ …cu capul în nori”. 

„Mergi către o lucrare. Privește-o. La ce te gândești? Transformă gândul într-un hashtag. Notează și mergi mai departe”, propune cartolina Loredanei Ilie.

Oricât am evita să o declarăm, drumul către arta contemporană, ca și către orice formă de artă, de fapt, e unul care necesită inițiere și facilitare. Din ce în ce mai mult azi, când lumea care ne înconjoară devine tot mai stereotipă. Medierea e un instrument de neînlocuit și Timișoara a avut șansa să aibă în Dana Sarmes și Miha Tilinca o resursă de formatori necesară și greu de recuperat altfel.

De altfel, toate proiectele de artă vizuală ale Capitalei Europene a Culturii au profitat de această resursă.

 Pentru Art Encounters 2023, Gavril Pop (autorul ideilor cartolinelor de mediere) ne-a condus pe mine și pe Camille Morando (curatoarea expoziției Victor Brauner) prin lumea post-apocaliptică de la STPB Multiplexcity, și asta a făcut ca vizita spațiilor să primească și mai multă intensitate. 

M-am gândit în acel moment că mult-așteptatul Multiplexcity e acum o reconstrucție, compensând lipsa acelui spațiu dedicat tehnologiilor moderne pe care bidbookul Capitalei Culturale Europene îl conținea. Este o ieșire profund creativă și ironică dintr-un impas care părea greu de depășit. Curatorii Anneta Mona Chisa și Sebastian Moldovan s-au inspirat din spațiul industrial abandonat și, în același timp, încărcat de memoria muncii repetitive, pentru a-l umple de „fantome” și obiecte ficționale, cele ale muncitorilor depoului care au supraviețuit sfârșitului lumii…

 În depou se află, printre altele, și una dintre lucrările mele preferate din bienală, cea locuită de un bec puternic - care se aprinde și se stinge alternativ - pe zumzetul vocilor înregistrate de senzori speciali care detectează glasul fantomelor. E postmodern, tulburător și amuzant, în aceeași măsură.

În același timp cu Bienala de la Timișoara, la Iași a avut loc o destul de lungă dezbatere despre o instalație a lui Cristi Rusu în spațiul public. Nu voi relua aici argumentele critice despre lucrare, pe care le‑am citit, mărturisesc, majoritar pe Facebook. Calitatea de lucrare de artă a acesteia a fost contestată de o parte din publicul avizat și neavizat al Iașiului. Medierea lipsea. Așa cum lipsea, poate, și o pregătire mai graduală față de receptarea formelor și sensurilor artei conceptuale.

 Mă hazardez, așadar, să afirm că, în mod evident, prin eforturile Bienalei dedicate artei contemporane, prin coerenta și competenta estetică dată acesteia de Diana Marincu, prin prezența fundației Triade și a familiei Jecza, ca și prin celelalte proiecte ale artelor vizuale moderne și nu numai, Timișoara își propune și parcurge azi un drum îndrăzneț de emancipare și deschidere a gustului publicului.

Nu știu dacă asta va răspunde întrebării lui Pippo: „Dove esce la Gioia?!/ Unde e bucuria ?!”…

Dar încă sper. //

Ciprian Mureșan – Alege

Swiss psychotropic gold, AE

STPB Multiplex city