Pe aceeași temă
Radu Beligan, Adrian Marino, Octavian Paler, Leon Volovici și Nicolae Manolescu. Oana Orlea, Rodica Iulian, Lucian Boia, Herta Müller și Gelu Ionescu. Mihnea Berindei, W. Totok, Z. Ornea și Nicolae Breban. Tita Chiper, G. Czejka și Florin Constantiniu. Georgeta Dimisianu, Ștefan Augustin Doinaș, Augustin Buzura. Mircea Zaciu și B. Elvin. Sanda Stolojan, Monica Lovinescu, Geo Dumitrescu și Șerban Papacostea. Fiecare prezentat cu aceeași precizie, adecvare, empatie și persuasiune, fiecare bibliografie descusută și etalată cu acribie și subtilitate.
27 de Convorbiri la sfârșit de secol, realizate de Mircea Iorgulescu la microfonul Europei Libere din februarie 1997 în august 2000, sub genericul „Oameni, destine, istorie”. O emisiune de autor, 50 de minute săptămânal. O emisiune „de reconstituiri și restituiri”, cum o rezuma autorul în prefața volumului-sinteză publicat în 2006 la Editura Fundației Culturale Române, și care încă își păstrează intacte, deopotrivă în ansamblu și în detalii, valabilitatea și forța atractivă, chiar dacă, în timp, memorialistica unor interlocutori ori alte volume similar-concurente au mai ofilit prospețimea inițială a unor fapte dialogate.
Cum interlocutorii – scriitori, istorici, editori, jurnaliști – sunt prea cunoscuți pentru a insista asupra staturii lor cultural-moral-politice ori a-i grupa după criterii tematice, textul de față va fi, fatalmente, unul preponderent expozitiv, într-atât își sunt de suficiente sieși conversațiile pentru a mai cere alte artificii specifice bunei mijlociri.
Multe dileme străvechi și-au conservat actualitatea. Ca, de pildă, fatalitatea compromisurilor etic responsabile, pentru personalitățile artistice ajunse la demnități publice frizând autocratismul. Concesii asumate aici de lideri culturali precum Radu Beligan și Octavian Paler, însă valabile pretutindeni și întotdeauna pentru menținerea puterii în bună cumpănire, fie și prin asumarea amoralismului. Care conducător de instituție, indiferent de domeniu și conjuncturi, nu ajunge măcar o dată în impas când se vede obligat să opteze între eficiență și adevăr, între dreptatea individuală și binele colectiv, între vitregia concretului și idealismul personal? Iar în posteritate, cine se poate încumeta să ridice piatra?
Încă acut valabile sunt lamentațiile lui Mircea Zaciu, Z. Ornea și Adrian Marino față de inapetența noilor promoții de istorici literari pentru marile sinteze, textologie și enciclopedism sau revolta egal împărțită de Lucian Boia și Florin Constantiniu față de cosmetizarea propagandistică a istoriei, indiferent de culorile steagului ideologic. Valoros actuale sunt precizările Monicăi Lovinescu în mult controversata dilemă etic-estetic. „Acuma, care a fost direcția acestor emisiuni, se discută acum dacă au fost estetice, etice sau direct politice. Eu cred că în experiența trăită de scriitorul român, de intelectualul român și de intelectualul de peste tot sub un regim comunist și sub un regim totalitar, criteriul în discursul literar bineînțeles că nu poate fi decât estetic, dar este într-o mare de politic și de ideologic, încât sunt foarte greu de despărțit”. Un scriitor nu-și poate împlini estetic opera în paralel cu concesiile moral-politice. G. Călinescu „rămâne în literatura română prin istoria lui, care a fost scrisă înainte, și nu prin ce a scris după. Sadoveanu, evident. Ca să iau numai numele foarte mari. Cred că există un păcat al cuvântului, care este singurul păcat al scriitorului”.
Instructiv, chiar și campat în aporetic, rămâne exemplul cu Augustin Buzura, care, la un moment dat, „ne trimitea o carte oarecum incendiară pe planul conștiinței politice, în orice caz, substanța era revelația politică și etică, rugându-ne să facem o cronică foarte estetică despre. Și devenea un lucru foarte greu, un exercițiu de gimnastică, dar evident că în momentul acela totuși încercai să faci așa. Povestea asta a fost clasică, i-a împiedicat pe criticii din România, am avut de-a lungul acestui timp o critică literară de prima mână în România, căreia nu-i lipsea harul. Nu-i lipseau metodele și câteodată nici curajul, dar care puteau avea curaj pentru ei, vorbesc de câțiva, bineînțeles, dar nu și curaj pentru alții”. În tot cazul, Mircea Iorgulescu remarcă just că scara de valori propusă de Monica Lovinescu în cele șase volume tipărite după 1990 la Humanitas își păstrează neștirbită calibrarea estetică, chiar și examinate uneori preponderent prin grila staturii etice.
În rest, revelații și detalii incitante la tot pasul. De la Ștefan Augustin Doinaș aflăm mai multe amănunte picante despre cerchismul sibian, dar mai ales legătura osmotică dintre poeziile sale și autorii pe care-i traducea la un moment dat, astfel încât bibliografia poeziei originale se poate suprapune CV-ului traducătorului. Geo Dumitrescu lămurește copilăria revistelor „Gândul nostru” și „Albatros”, reface traseul excluderii sale din partid în 1954, fiind membru PCR din 1946, și recunoaște „eforturile supraomenești” făcute atunci pentru a scrie ca Dan Deșliu și Victor Tulbure. Pentru Adrian Marino, episodul G. Călinescu din biografia sa profesională e caracterizat ca unul „extrem de penibil”, iar Clujul e văzut ca „al doilea domiciliu obligatoriu”. Aflăm că mama lui Radu Beligan era grecoaică, „iar bunica paternă era vară primară cu Ion Creangă”, dar mai instructivă, cel puțin pentru regizorii noștri, este informația că, pentru a-l descifra pe Rică Venturiano, Sică Alexandrescu l-a trimis pe viitorul debutant în Dealul Spirii, acasă la Nicolae Soreanu, cel care-l jucase pe Rică sub bagheta lui Caragiale. Sanda Stolojan vorbește despre vizita lui De Gaulle în Bucureștii lui Ceaușescu, ea fiindu-le interpretul (dar aflăm și că „soțul soacrei mele, francez, era stră-strănepotul doamnei de Staël”), ca și despre Annie Kriegel și François Fejtő.
Înainte de-a se înscrie la Medicină, Augustin Buzura se visa sculptor, iar Gelu Ionescu recunoaște că era în pericol să devină inginer minier. Pe Georgeta Dimisianu, Mircea Iorgulescu o determină să o evoce pe Georgeta Naidin, ceea ce se și întâmplă, prilej cu care este evocat iadul anilor 1956-1957, dar și cum l-a debutat redutabila editoare de la Cartea Românească pe G. Bălăiță, cum se încontrau Marin Preda cu Alexandru Ivasiuc în privința „Dihorului” lui Alexandru Papilian. Nicolae Manolescu istorisește o audiență la Dumitru Popescu-Dumnezeu, trustul Mușat-Ardeleanu se vede corect încondeiat, iar apropo de Dumitru Popescu și Cornel Burtică mă gândesc ce necesar și pitoresc ar fi un examen al sprijinitorilor politici ai scriitorilor noștri în luptele cu cenzura, serviciul de pașapoarte ș.a.m.d. – de la Constanța Crăciun și Tamara Dobrin, la Gogu Rădulescu și Eugen Florescu, până la Ion Brad, Elena Docsănescu ș.a.
În sfârșit, aflăm despre stagiul praghez din 1968-1969 al lui Lucian Boia și avantajele de a fi fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istoriografie, ca și despre documentarea lui Șerban Papacostea la Moscova, în paralel cu detalii despre Averescu (Victor Papacostea fiind cândva secretarul generalului). B. Elvin face două evocări emoționante din tinerețea sa. Una despre căpitanul securist înfipt cu de-a sila în locuința familiei Elvin și care era timorat de iminența procesului de homosexualitate pe care i-l pregăteau tovarășii săi, dar care, printr-un concurs de împrejurări, avea să-l ajute pe viitorul secretar literar al Teatrului Național să-și publice cartea despre Anatole France în 1956, precum și cealaltă despre George Tomaziu (v. p. 135 ș.u.).
Cu speranța că măcar v-am stârnit curiozitatea, simt nevoia, nu-mi dau bine seama de ce, să închei cu un citat din Heraclit, dat de Octavian Paler în interviul cu Mircea Iorgulescu: „Destinul e propriul nostru caracter”. //
Articol publicat inițial pe site-ul moldova.europalibera.org
