Ruleta drepturilor

Pentru un est-central-european, lunga istorie a domniei fărădelegii funcţionează ca antidot pentru a nu uita abuzurile împotriva drepturilor omului. Opoziţia underground central-europeană a revendicat adesea respectarea drepturilor asumate în tratatele internaţionale şi puţini ar nega că Actul Final de la Helsinki a schimbat evoluţia disidenţei central-europene. Unele ipoteze au susţinut chiar că implozia în blocul comunist s-a datorat, în primul rând, „efectului Helsinki“ al convenţiei despre drepturile omului, semnate contre coeur de ţările excomuniste în 1975.

O distincţie în privinţa drepturilor omului este între cele negative şi pozitive. Înainte de 1989, orice scriitor cu o maşină de scris era obligat să o declare autorităţii şi periodic se prezenta la miliţie pentru a se lua „amprenta“ maşinii, felul distinct în care literele se aşezau pe foaia goală. Reglementarea era printre cele mai banale încălcări ale libertăţii de expresie. Abuzul ilustrează nesocotirea drepturilor cunoscute în tradiţia gândirii occidentale drept „negative“, anume cele care impun un spaţiu de noningerinţă şi absenţă a coerciţiei.

Societăţile închise au suspendat drepturile negative, asociate „dreptului burghez“, şi au preamărit drepturile pozitive, numite „sociale“ sau „socioeconomice“. De pildă, şi azi „el lider maximo“ se poate împăuna în faţa lui Oliver Stone, în lungmetrajul său despre Cuba, că „aici nu există nicio curvă fără să aibă o facultate“. Replica rezumă idealul societăţii revoluţionare: abis al drepturilor negative, imitaţie penurică a drepturilor pozitive.

Drepturile individuale apar în modernitatea europeană, iar consfinţirea lor prin lege nu coboară în timp mult dincoace de secolul XX. Reflecţia teoriei politice şi juridice în faţa dramelor istoriei este solul pe care au prins rădăcini Declaraţia de Independenţă, Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, într-o listă voit incompletă.

Conceptualizate ca „drepturi naturale“, „revendicare ce conferă posesorului putere de veto“, „atuuri“ individuale, „constrângere colaterală“, limbajul drepturilor a devenit o lingua franca abia în secolul XX şi reprezintă moştenirea civilizaţiei iudeo-creştine. Drepturile sunt un alt mod de a vorbi despre obligaţii, iar corelaţia între cele două feţe ale monedei a fost mereu vizibilă.

Modernitatea europeană a găzduit filonul reflecţiei politice ce a consfinţit ideea de „drept“, prototipul clasic al discursului despre drepturi fiind pledoaria pentru libertate religioasă. Scrisoarea despre toleranţă a lui J. Locke este primul pas în modernitate al libertăţii de conştiinţă, o valoare de căpătâi. John Milton scrie în Areopagitica că „distrugerea unei cărţi valoroase înseamnă uciderea raţiunii înseşi“, anticipând afinităţile liberale cărora le datorăm astăzi libertatea cuvântului. Th. Hobbes, în Leviathan, introduce ideea dreptului natural la propria viaţă, un drept pe care autoritatea suverană are obligaţia să îl protejeze în mod absolut. Cesare Beccaria argumentează împotriva torturii şi a pedepsei cu moartea, definind spiritul european aşa cum îl ştim.

Toma din Aquino şi Hugo Grotius inspiră regulile războiului just (jus in bello, jus ad bellum). A. Smith relevă modul în care egoismul indivizilor conduce prin mecanismul „mâinii invizibile“ la promovarea binelui general, aşezând libertatea economică şi valoarea concurenţei în inima unui sistem al libertăţii naturale. Mary Wollstonecraft şi J.St. Mill aduc în centrul atenţiei egalitatea femeii cu bărbatul în drepturi politice şi civile. Adrien Duport convinge Adunarea Naţională în 1791 că evreii sunt „cetăţeni activi“, iar Franţa devine prima ţară care recunoaşte cetăţenia lor.

Pe de altă parte, gânditori socialişti şi partidele muncitoreşti au reordonat, în secolul XIX, scala drepturilor, accentul fiind mutat înspre drepturile sociale şi pozitive (de pildă, articolele 23-26 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, i.e., dreptul la muncă, la plată egală pentru muncă egală, la educaţie elementară, la un standard de viaţă adecvat). Istoria ulterioară a democraţiilor populare a consemnat faptul că regimurile leniniste au fost incapabile să asigure vreun drept negativ, iar drepturile pozitive sau sociale au fost ficţiuni convenabile.

Astfel, prezenţa unui capitol despre drepturi individuale în orice constituţie este tributară reflecţiei politice în faţa traumelor istoriei. Recunoaşterea drepturilor în convenţii internaţionale nu a însemnat altceva decât consensul larg de care s-au bucurat anumite opţiuni filosofice. Istoria „drepturilor câştigate“ este îndatorată reflecţiilor modernităţii europene şi gânditorilor care au ales mai degrabă calea exilului decât abjurarea propriilor convingeri.

Argumentul din aceste rânduri susţine că singurele drepturi „câştigate“ cu o morfologie autentic de neclintit sunt în lista drepturilor negative. Exemplul cel mai apropiat în timp de drept negativ, validat internaţional, s-a petrecut sub ochii noştri, în războiul civil din fosta Iugoslavie. Violul sistematic, ca practică de război, şi, uneori, cu intenţii genocidare a femeilor musulmane, sârbe şi bosniace reprezintă încălcarea dreptului la demnitate şi integritate fizică al femeilor. În Nu ar face rău nici unei muşte, Slavenka Drakulić, o martoră a banalităţii răului, documentează siluirile suferite de femei, unele extrem de tinere, de numai cincisprezece ani. Sentinţa din februarie 2002 a Tribunalului de la Haga pentru „procesul Foča“ a impus pentru prima dată în istoria europeană recunoaşterea violenţei sexuale drept „crimă împotriva umanităţii“ – concepţie ce derivă din axioma liberală a nonagresiunii faţă de noncombatanţi şi din teoriile feministe.

Supoziţia drepturilor este că orice fiinţă umană este îndreptăţită la recunoaşterea şi exercitarea lor prin însuşi faptul că aparţine umanităţii. Această trăsătură s-a împiedicat însă de problema costurilor asociate drepturilor. Simplificat, s-a spus că drepturile negative, deoarece obligă la absenţa acţiunii din partea unui terţ, sunt neproblematice. Drepturile sociale, în schimb, sunt constrânse de resursele şi regulile politicii interne. În cazul dreptului la libertatea cuvântului sau al celui de a emigra, printre altele, argumentul clasic este corect. Aşa cum remarca Jeremy Waldron, oricine are dreptul de a emigra, însă societatea nu are nicio obligaţie de a-i plăti biletul de avion. Altminteri, dreptul la siguranţa propriei persoane, un drept negativ, implică costuri ce ţin de finanţarea armatei, poliţiei, serviciilor de informaţii. La fel, dreptul la un proces echitabil este de nesusţinut în absenţa pregătirii expertizei în drept, a finanţării tribunalelor etc. Drepturile negative nu sunt gratuite prin simplul motiv că unele obligă cetăţenii şi societatea doar la noninterferenţă, însă au iremediabil costuri mai mici decât drepturile socioeconomice.

Nivelul drepturilor sociale rămâne prin excelenţă aria legitimă a politicii interne. Nu există vreun arbitru extern sau vreo instanţă juridică care poate reglementa lista şi cuantumul drepturilor socioeconomice. Doar violarea drepturilor negative legitimează interesul unui arbitru extern, astfel se explică de ce intră în fluxurile de ştiri cazurile de tortură şi tratamente inumane. Mai mult, există 1,1 miliarde de oameni care trăiesc cu mai puţin de 1 dolar/zi, ale căror drepturi de subzistenţă depind doar de caritatea internaţională. Situaţia lor dă seamă de natura aspiraţională a drepturilor sociale. Dreptul acestora „la un trai decent“ are ca singur aliat programul „băncii de alimente“ al Crucii Roşii şi intervenţia umanitară. În treacăt fie spus, diferenţa dintre solidarność şi solidaritate începe aici: în vreme ce Banca de alimente iniţiată de Crucea Roşie din România a apărut de câteva luni, în Polonia sunt peste 25 de „bănci de alimente“.

Drepturile negative au graniţe clare şi sunt controlabile din punct de vedere al costurilor, în vreme ce ideea drepturilor sociale este problematică şi funciar limitată de nivelul resurselor. Teoria drepturilor „câştigate“, dacă implică o morfologie de neclintit a unor drepturi, are sens doar pentru cele negative. Dacă includem şi drepturile pozitive, efracţia de limbaj, istorică şi intelectuală întrece în înălţime orice alt nonsens pe catalige.

Precaritatea resurselor constrânge la realism opinia despre exerciţiul universal al drepturilor pozitive, deopotrivă şi idealul unui nivel specificat al drepturilor socioeconomice. Între acestea, „dreptul la un trai decent“ este un drept aspiraţional, dar nimeni nu a definit „decenţa“ calităţii vieţii. Nivelul de trai în România este sub cel al Suediei. Ar trebui reclamat statul român la CEDO din acest motiv? //