Ius primae noctis. Privilegiile sexuale ale boierilor asupra roabelor ţigănci (II)

Andrei Oisteanu 27.11.2012

De același autor

În continuare din numărul precedent, publicăm un capitol inedit din noua carte a lui Andrei Oişteanu, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură – un volum în pregătire pentru Editura Polirom.

   * * *

În nuvela comentată în prima parte a ar­ti­colului, scrisă de Radu Rosetti (Ţigăncuşa de la ietac, 1921), avem de-a face cu o ecu­aţie narativă corespunzătoare unei ecuaţii existenţiale: bătrânul mo­şi­er conservator versus tâ­nă­rul boier reformator, pre­cum şi atitudinile lor re­fe­ritoare la privilegiile se­xu­ale faţă de roabele ţigănci. Acest tip de scenariu se re­găseşte şi în alte scrieri din proza românească. Un ro­man publicat de „boierul so­cialist“ N.D. Cocea (Vinul de viaţă lungă, 1931) sur­prinde pricipalele coordonate ale feno­me­nului.1

 

Tânăr boier valah, reformist, acuarelă, 1830

Boierul conservator vs. boierul reformator

Toader Arcaşu, vistiernic moldovean de la jumătatea secolului al XIX-lea, deţine – printre altele – un conac şi o moşie cu pod­gorie la Cotnari. El este o tombateră tipică, un boier retrograd din pro­ti­pen­da­da Moldovei. N.D. Cocea îl descrie în mod stereotip: el stă în iatac, în „fundul di­va­nului“, între „psaltiri, ciubuce, ceasloave şi narghilele“. Pe fiul său, Manole, boierul „a făcut pasă-mi-te greşeala să-l tri­mea­tă prea de timpuriu la Paris“. Conu’ Ma­nole „se întoarce în ţară o dată cu cei dintâi paşoptişti“ şi participă la mişcările revoluţionare de la Iaşi. Reformator fiind, el se înfruntă cu tatăl său retrograd pe mo­tive ideologice: ţiganii trebuie dezrobiţi, ţă­ranii trebuie împroprietăriţi etc. Cu alte cuvinte, bonjuristul Manole „dă de smin­teală tradiţia“ familiei şi a rangului.

„Dreptul“ sexual al boierului asupra fe­te­lor ţigănci de pe moşie nu este iniţial asu­mat de junele reformator. Însă cutuma es­te prea puternică şi prea adânc în­ră­dă­ci­nată în mentalul colectiv. Legendele co­mu­nităţii se ţes anume în jurul arhaicelor obi­ceiuri tradiţionale. Gura târ­gului este slobodă să dea naştere la legende: „[Co­­nu’ Manole] s’a în­dră­gos­tit de-o ţigancă roabă; a luat-o ibovnică în casă, a făcut un copil cu dânsa şi, când s’a săturat şi de copil şi de dragostea ţi­găncii, unii spun că a pus argaţii s’o arunce cu copil cu tot în fântâna părăsită de la poarta viei. (...) Mai curând era de crezut că ţiganca ea singură se aruncase de inimă rea. (...) Gura târgului mai spu­nea că [boierul] a trimis pe lumea cea­laltă şi alte fete, mai de soi şi mai de vi­ţă, după ce-şi bătuse joc de dânsele“.

Ba chiar şi la bătrâneţe, la peste 90 de ani, târgoveţii şoptesc în taină zvonuri precum că boierul Manole Arcaşu şi-ar face de cap: „Avea câteva fetişcane pe lângă dân­sul, numai codănace de câte doisprezece şi treisprezece ani, ba unele şi mai mici chiar, alese însă pe sprânceană. (...) Pu­tea conu Manole să le batjocorească, cum susţineau unii; să le ia sângele, ca să în­tinărească, cum afirmau alţii; să le tri­meată cu picioarele înainte, cum or fi ple­cat atâtea altele din casa lui“.

Avem aici clasicul portret robot al bo­ie­rului (şi al beizadelei) care are „drept“ de deflorare asupra fetelor comunităţii şi drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Tâ­nărul boier Manole se îndrăgosteşte, într-adevăr, de Rada, o fecioară adolescentă din sălaşul robilor ţigani de pe moşia sa, dar nu îndrăzneşte nici măcar să o atingă. Toţi oamenii din târg, români şi ţigani, bo­gaţi şi săraci, autorităţi şi oameni simpli, se aşteaptă ca boierul să profite de fru­moa­sa Rada. Ba chiar îl îndeamnă s-o facă. Pâ­nă şi şi vătaful ţiganilor este uimit de re­ţinerea acestuia: „Atunci pentru ce mai eşti boier!“, se miră acesta. Cu alte cu­vinte, la ce e bună boieria, dacă nu uzezi de privilegii sexuale?! Tradiţia trebuie res­pectată, dar – în această privinţă – lui Ma­nole îi este „silă şi oroare de el însuşi“. Chiar vătaful ţiganilor se oferă să i-o tri­mită pe tânăra ţigancă: „Dacă porunceşte boierul, o să i-o trimet mai pe seară“. El îl învaţă pe boier cum să o siluiască: „Ză­voreşte uşa. Pune-i [Radei] mâna în be­regată. Şi dă-i poalele peste cap“.

De fapt, conu’ Manole nici nu trebuie să o violeze pe Rada. Chiar dacă iubeşte pe alt­cineva (un ţigan rob), ea însăşi îl în­deamnă pe conu’ Manole să o dez­vir­gi­ne­ze. Vorbindu-i la persoana a treia, ea îl in­vită pe tânărul boier să-şi aroge „dreptul“ stabilit de tradiţie: „Boierul e stăpân. Bo­ierul poate să facă ce vrea din mine. Sunt roaba boierului“.

Până la urmă, Manole cedează convenţiei generale şi cutumei omnipotente. El este strivit de un mecanism mentalitar im­pla­cabil, pe care voise să-l evite, ba chiar să-l schimbe. Tânărul boier devine o victimă a mentalităţii tradiţionale. Până la urmă, conu’ Manole îşi arogă „dreptul“ sexual al boierului şi o siluieşte pe ţiganca Rada, îm­potriva dorinţei ei intime. Ca şi tatăl său, Manole devine, la propriu şi la figurat, o tom­bateră (din ngr. tón patéra = „[care-l imită] pe tata“).

Dezvirginarea se produce într-un spaţiu neconvenţional: în „călcătoarea“ din cra­mă, adică într-un butoi uriaş, plin cu cior­chini, în care se „calcă“ strugurii cu pi­cioarele goale. Acolo se produce „divina agonie a fecioarei rănite“. Amestecul stra­niu de zeamă de struguri, sânge himenal, lichid seminal şi sudoare erotică va pro­du­ce prin fermentare elixirul, „vinul de via­ţă lungă“, licoarea de taină a longevităţii boierului Manole. Un balsam cu pro­prie­tăţi stimulatoare, euforizante şi stu­pe­fi­an­te: „Parfumul vinului, nu vinul, îmi pă­trundea până’n fundul sufletului. Îmi uşu­ra trupul. Vedeam limpede, parcă n’aş fi văzut numai cu ochii, ci cu fruntea, cu urechile, cu vârful degetelor. Nu eram beat. (...) Pluteam într’un fel de bea­ti­tu­dine infinită. Şi cu toate astea, contrast admirabil, simţeam cum se ridică în mi­ne valuri de sănătate, de exuberanţă, de tinereţă.“ Un pasaj care merită să fie in­trodus în viitoarea ediţie a cărţii Narcotice în cultura română.2

Nuvela se termină previzibil, conform cli­şeului existenţial şi literar. Frumoasa ţi­gancă Rada se sinucide, aruncându-se în fântână. Simptom al fecioarei dezonorate.

Auguste de Henikstein, Boieri moldoveni de rang înalt, acuarelă, 1825

 

 

Iniţierea erotică a fetelor

Cvasimemorialistice, cvasificţionale, pro­zele lui Radu Rosetti şi N.D. Cocea, pre­zentate anterior, confirmă coordonatele mo­rale şi mentalitare ale epocii, aşa cum le-am comentat în prima parte a ar­ti­co­lului. Un aspect inedit apare totuşi în nu­vela lui Radu Rosetti (Ţigăncuşa de la ie­tac, 1921).

Boierul Hortopan îi ordonă unei ţigănci bătrâne, vătăşiţa Nastasia, să o pregătească pe ţiganca adolescentă Anica pentru a face faţă cu brio noilor ei atribuţii sexuale: „În starea în care este astăzi fata, nici gân­desc să mă ating de dânsa, dar la anul, dacă [Anica] va avea parte de îngrijire bună, are să fie tot ce se poate dori. Prin urmare, chiar din astă-seară, vei lua-o la tine în odaie şi vei începe să mi-o cu­reţi şi să mi-o poleieşti (...). Ştii că mă pri­cep să răsplătesc munca bine făcută. La anul s-o găsesc curată, grasă, cu pielea ca mătasa, cu palmele şi cu tălpile moi ca bumbacul; să aibă trup de cu­coa­nă mare“.

Pare a fi aici descrisă o reminiscenţă a unui arhaic obicei tradiţional: pregătirea şi ini­ţierea sexuală a foarte tinerelor fete pen­tru a fi deflorate de stăpâni şi pentru a le ser­vi în continuare drept „carne pentru plă­cere“, cum se exprimă chiar Radu Ro­setti. Femeile bătrâne care le iniţiau pe fe­te (cum este ţiganca Nastasia) fuseseră la rândul lor iniţiate de alte femei învăţate (cum este grecoaica Hariclea). Pare a fi vor­­ba, dacă nu chiar de o profesiune, cel pu­ţin de o îndeletnicire. O îndeletnicire cu ră­dăcini orientale: „Să mi-o cureţi şi să mi-o poleieşti [pe Anica] cum ai în­văţat de la chera Hariclea să cureţi şi să pole­ieşti fetele menite pentru patul stă­pâ­nu­lui“.

Theodore Valerio, Ţigăncuşă cu lulea, gravură, 1869

În trecere, Radu Rosetti a abordat acest mo­tiv şi într-un roman istoric, plasat în se­colul al XVIII-lea (Păcatele sulgerului, 1912), în care o roabă ţigancă bătrână o pregăteşte pentru iatacul boierului pe ţi­găncuşa Catrina în vârstă de cincisprezece ani: „Boieriul o poroncit mătuşii Irinii să aducă pe Catrina la curte, s-o leie, s-o spe­le, s-o clătească cu apă de cimbru, s-o îmbrace cu o cămeşă de borangic şi cu o fustă curată şi s-o ducă în ietacul bo­ie­rului ca să-i frece picioarele“.

În romanul lui N.D. Cocea comentat îna­inte, Vinul de viaţă lungă, umblau zvo­nuri prin târg că boierul nonagenar Ma­nole Arcaşu ţine la conac un întreg harem de „codănace“ mai mici de doisprezece-treisprezece ani. Aceste ţigăncuşe erau „ale­se pe sprânceană“ din sălaşul bo­ie­rului şi pregătite adecvat: „[Erau] hrănite de bună seamă ca gâştele la îndopat, fi­indcă toate păreau fete mari în toată pu­terea cuvântului, chipeşe, desgheţate şi durdulii. (...) Putea conu Manole să le bat­jocorească“.

Anume în acest caz nu apare vreo femeie bătrână, experimentată şi autoritară (de tipul vătăşiţei Nastasia sau a cămărăşiţei Iri­na), dar ea poate fi presupusă pe fun­dalul naraţiunii. Cineva trebuia să aleagă „codănacele“ şi să le pregătească pentru patul conului Manole. În afară de iniţierea lor erotică, ele erau îndopate „ca gâştele“ ca să devină „chipeşe“ şi „durdulii“. Fi­ind foarte tinere, practic nişte copile, ele riscau să fie costelive. De aceea preo­cu­pa­rea bătrânelor ţigănci era ca fetele selec­ţionate să devină „grase“ (ca la Radu Ro­setti) sau „durdulii“ (ca la N.D. Cocea). Este vorba aici şi de o veche mentalitate populară cu aspect socio-economic (grasă = înstărită versus slabă = sărmană), dar şi cu aspect estetico-erotic, care a generat zicale de tip „Grasă şi frumoasă“ sau „Mândră ca o păuniţă,/ Grasă ca o pre­peliţă“. Vorba poetului Nichita Stănescu, care circula în folclorul urban al anilor ‘70: „Îmi plac femeile grase pentru că au o mare suprafaţă de pupat“.

Este evident faptul că bătrânele ţigănci ex­perimentate nu se ocupau doar cu spă­la­rea, îmbrăcarea şi hrănirea tinerelor fe­cioare menite să intre în „haremul“ stă­pânilor. Era vorba şi de (sau mai ales de) o anumită iniţiere sexuală. Într-unul din­tre romanele sale (Maidanul cu dragoste, 1933), prozatorul G.M. Zamfirescu a abor­dat acest motiv.3 Nu întâmplător, pro­ta­gonistă este bătrâna ţigancă Safta, fostă cântăreaţă de taraf prin tavernele de la pe­riferia Bucureştilor. O matroană cândva bine făcută şi foarte frumoasă, „cu ga­roa­fă între dinţi“, care „cunoscuse pe toţi don­juanii oraşului“. În casa ei, tronând „în vârful patului, pe câteva perne“, Saf­ta – acum bătrână şi mătăhăloasă – pre­zida „ca o zeitate păgână“ un „sobor de ţa­ţe“, care se aduna periodic „în şedinţe so­lemne“. Fecioarele şi nevestele neex­pe­rimentate din mahala veneau la acest so­bor ca să fie iniţiate în ale eroticii. Merită să redau câteva pasaje: „Novicele [= fe­cio­a­rele] şi în general toate nevestele tinere, ce veneau pentru întâia oară la taifas [= sobor], erau datoare, cu sau fără voia lor, să se supună unui ceremonial gro­tesc. Când nu voiau să se desbrace sin­gure şi să se expună, goale, în mijlocul soborului de ţaţe, în atitudinile, una mai scabroasă ca alta, pe cari le comanda Saf­ta, novicele şi nevestele [tinere] erau prinse fără veste de mâini, răsturnate pe marginea patului, desgolite şi reduse la nemişcare, în timp ce ţiganca [Safta] le despărţea picioarele mult şi le cerceta, în amănunţime şi expertă, toate tainele trupului“.

Safta cerceta cu atenţie părţile intime ale fe­tei crucificate pe marginea patului şi mai ales „comorile şi metehnele“ pe care le prezenta vaginul („fructul crud sau răs­copt al trupului descoperit“). În funcţie de acestea, ea primea o poreclă din partea „soborului de ţaţe“. Pare că avem de-a fa­ce cu un simulacru de ceremonial de ini­ţiere a unei fete, oficiat de „marea preo­teasă“ (ţiganca Safta), de la care primea un nume nou de neofită.

Apoi, novicele erau chestionate în ceea ce priveşte cunoştinţele lor sexuale şi, dacă „soborul“ se arăta nemulţumit, „ţaţele“ şi mai ales Safta le „învăţau meşteşuguri de dragoste“: „Proastele, cari nu în­ţe­legeau uşor simplele sfaturi, erau urcate în pat şi puse în numeroase atitudini ex­plicate, în timp ce una din tinerele to­va­răşe împrumuta atitudinile şi uneori rit­mica bărbatului. Acesta era momentul aş­teptat, culminant, impresionant, al ce­re­monialului. Ţaţele ţipau o bucurie săl­batică, strânse în jurul patului, în timp ce novicea şi sora competentă, în pat, în­lănţuite, cu sânii striviţi în îmbrăţişare, oficiau – gâfâind, încolăcindu-se, muş­cându-se adânc – un act sterp dar su­fi­cient de desgustător ca să încânte şi să bucure ochii aprinşi ai spectatoarelor“.

Apoi, „cu sângele aprins“, novicele erau date de Safta unui flăcău vecin de mahala, Tănăsică, „sluga birtaşului“. Acesta du­cea fata în pivniţă, într-un „alcov sub­teran“, unde se împreuna cu ea de-ade­vă­ratelea. Se producea deflorarea rituală.

 

Ţigăncuşă dintr-o mahala bucureşteană, gravură, 1842

Iniţierea erotică a fetelor în Orient

Pentru a reconstitui această importantă cu­tumă sexuală, ar trebui să apelăm la o civilizaţie cu un alt palier de timp, ceva mai arhaic, şi de pe un alt meridian, ceva mai oriental. Evident, mentalităţile şi mo­ravurile din cadrul civilizaţiei otomane din secolele XVII-XVIII au influenţat sub­stanţial pe cele din civilizaţia românească din epocă. Majoritatea exemplelor date an­terior privind „dreptul“ sexual al boierilor români asupra roabelor ţigănci datează din prima jumătate a secolului al XIX-lea, în epoca de tranziţie de după perioada fa­nariotă.

În cartea sa privind „întocmirea religiei mu­hamedane“ (1719), Dimitrie Cantemir comentează rolul jucat de mama sul­ta­nului (valide sultana) în ceea ce priveşte fe­cioarele care intră în haremul mo­nar­hului. Trăind la Istanbul vreo două decenii (1688-1690 şi 1693-1710), Dimitrie Can­te­mir a cunoscut foarte bine moravurile ma­rilor dregători turci. Cu ocazia celebrării Bai­ramului (la sfârşitul postului de Ra­madan), notează Cantemir, „toţi paşii şi beii întregului imperiu“ aduceau daruri de preţ sultanului. În prima zi a sărbătorii religioase, mama sultanului aducea în dor­mitorul fiului ei „o tânără nouă [= o fe­cioară] foarte împodobită şi întrecând pe toate [cadânele] în frumuseţe“. A doua zi de Bairam, sultanul primea de la mama sa în dar o a doua fecioară pentru a fi de­florată. Şi principele moldovean adaugă ur­mătoarele: „Sultanul nu primeşte însă tânăra decât după ce mama lui va cer­ceta dacă [fata] este bună, cinstită şi cu moravuri bune“4.

Avem aici, foarte sumar prezentat, obi­ce­iul oriental ca o femeie în vârstă şi cu au­to­­ritate să o „cerceteze“ cu atenţie (din punct de vedere estetic, etic şi erotic) pe tânăra fecioară, înainte ca aceasta să fie dusă în dormitorul stăpânului. Cantemir a intenţionat să reia şi să amplifice subiectul într-un capitol intitulat Despre ţiitoarele sultanului. Din păcate, prinţul nu a mai apu­cat să redacteze capitolul promis. Un text care cu siguranţă s-ar fi dovedit ex­trem de important pentru înţelegerea cu­tumelor sexuale ale sultanilor şi ale aris­tocraţilor turco-greci de la Istanbul, dar şi – mutatis mutandis – pe cele ale dom­ni­torilor şi boierilor fanarioţi din Ţările Ro­mâne.

Dacă vrem să ne raportăm la o civilizaţie şi mai orientală, dar şi mai arhaică, ne pu­tem referi la informaţiile consemnate la sfârşitul secolului al XIII-lea de călătorul veneţian Marco Polo. Este vorba de mo­ra­vurile sexuale ale marelui împărat chinez Kubilai Han (1260-1294), nepotul lui Gen­ghis Han. Pe lângă cele patru neveste ofi­ciale, împăratul chinez beneficia şi de sute de fecioare, pe care le dezvirgina, câte şa­se fete în trei zile: „Există o frumoasă ra­să de tătari numiţi unguţi care trimite în fiecare an Marelui Han o sută dintre cele mai frumoase fecioare din ţara lor“5.

În secolul al IX-lea, cu vreo patru veacuri înainte de periplul lui Marco Polo, „fe­cio­a­re mongole, cu sâni delicaţi şi cozi lungi pe spate“, erau trimise din aceeaşi zonă a Asiei la Bagdad, ca să fie deflorate de ma­rele suveran Şahriar, după cum se spune în culegerea de povestiri arabe O mie şi una de nopţi. Dar nu despre asta este vor­ba acum. Mai important este faptul că Ha­nul Kubilai punea fecioarele mongole „să fie păzite de către doamne bătrâne, care locuiesc la palat“: „Şi aceste doamne se culcă în pat cu ele [= cu fecioarele] spre a vedea dacă nu le miroase gura şi dacă au trupul sănătos. Şi cele care sunt fru­moase, bune şi sănătoase în toate cele sunt astfel puse în slujba împăratului: timp de trei zile şi trei nopţi, şase dintre fecioare slujesc împăratului în odaia şi în patul său şi au grijă de tot ce doreşte; şi el le foloseşte după placul inimii“.

Şi în Tibet – consemnează Marco Polo – fe­meile bătrâne gestionau problema dez­vir­ginării fecioarelor din acea provincie. Este evident faptul că una dintre probele la care erau supuse fecioarele (ele trebuiau să fie „frumoase, bune şi sănătoase în toa­te cele“) era proba virginităţii. Dar pen­tru asta nu era neapărat necesar ca bă­trânele specializate de la palatul Marelui Han chiar să se culce cu fetele în pat. Probabil că, în aceste condiţii, femeile bă­trâne le supuneau pe fecioare la anumite iniţieri sexuale.

 

În loc de concluzii

Sunt relativ puţine reminiscenţe culturale care să ateste exercitarea în spaţiul ro­mânesc a unui ius primae noctis clasic. Cele mai multe dintre ele se referă la un po­sibil arhaic rol de iniţiator sexual al mi­rilor jucat de naş în noaptea nunţii.6 Astfel de informaţii au supravieţuit în mod mi­raculos (ca nişte „fosile vii“, cum le-a nu­mit Mircea Eliade în 1939) în obiceiuri ri­tuale din cadrul ceremoniei nunţii tra­di­ţionale, în unele balade populare (Cân­te­cul nunului) şi în proverbe de tipul „O dată vede naşul pizda finei“, „Înaintea mi­relui trece naşul“ etc. În schimb sunt destule informaţii privind privilegiile ero­tice pe care le exercitau, în spaţiul ro­mâ­nesc, aşa-numiţii „bărbaţi alfa“. „Drep­tu­rile“ sexuale ale domnitorului erau trans­ferate simbolic beizadelei, boierului, dregă­torului, vătafului, arendaşului, jupânului, învingătorului (ius occupantis), oaspetelui ş.a.m.d. De aceste abuzuri sexuale, dar şi de formele de supravieţuire prin trans­fi­gurare în epoca modernă, mă ocup în car­tea la care lucrez acum, Sexualitate şi so­cietate. Este vorba de cutume care au lă­sat urme adânci în mentalul colectiv şi ca­re, într-un fel sau altul, ies şi azi la su­pra­faţă, manifestându-se dizgraţios.

Ilustraţiile cu romi din acest articol sunt din fondul Aven Amentza; îi mulţumesc lui Vasile Ionescu, liderul organizaţiei.

Note:

1. N.D. Cocea, Vinul de viaţă lungă,

Ed. Cultura Naţională, Bucureşti, 1931.

2. Andrei Oişteanu, Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură, Polirom, 2011. O nouă ediţie este în pregătire.

3. G.M. Zamfirescu, Maidanul cu dragoste, Ed. Naţională Ciornei, Bucureşti, 1933, vol. 1, pp. 207-218.

4. Dimitrie Cantemir, Sistemul sau întocmirea religiei muhamedane, ediţie V. Cândea, Ed. Academiei, 1987, p. 441.

5. Cartea lui Marco Polo, Ediţie de A. T’Serstevens, Ed. Eminescu, 1972, p. 163.

6. Andrei Oişteanu, Ius Primae Noctis? The Wedding Godfather and Archaic Sexual Customs in Romanian Traditional Culture, Archaeus. Studies in the History of Religions, Institute for the History of Religions, Romanian Academy, vol. XVI, 2012, pp. 137-161.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22