Deceniul pierdut al României

Lucrarea profesorului britanic Tom Gallagher este un dar făcut românilor, exact în momentul în care era mai multă nevoie de o astfel de radiografie-reper.

La 1 ianuarie 2007 România a devenit membru cu drepturi depline al UE. Să recunoaştem că uneori nici nouă nu ne vine să credem. Ne uităm la „paşaportul european“, ne uităm în jur, la stradă, la televizor, recapitulăm instantaneu tot ce ştim despre clasa noastră politică, despre nivelul vieţii noastre publice… Cum a fost posibil? Discrepanţa dintre standardele „europene“ şi realităţile sociale, politice şi culturale ale României este strigătoare la cer. Şi totuşi… iată-ne posesori ai „paşaportului european“ şi beneficiari ai „fondurilor postaderare“. Avem noi o prejudecată şi subestimăm în fapt societatea noastră şi clasa politică? Suntem noi prea subiectivi şi pătimaşi? Suntem prea pretenţioşi în a aplica standardele „europene“ unor realităţi sui-generis?

Să acceptăm că suntem încă prea aproape de evenimente şi prea implicaţi emoţional ca să vedem lucrurile clar. Puţini avem puterea de a ne detaşa de propriile noastre experienţe din ultimii ani, de a face un pas lateral şi de a contempla lucrurile cu neutralitate. Este exact punctul în care intervine în ajutor cartea lui Tom Gallagher, Deceniul pierdut al României – Mirajul integrării europene după anul 2000 (Editura All, 2010). Lucrarea profesorului britanic este un dar făcut românilor, exact în momentul în care era mai multă nevoie de o astfel de radiografie-reper.

O minte lucidă, informată şi echilibrată a urmărit pas cu pas, an de an istoria aderării noastre la UE. A notat cu o minuţiozitate intimidantă fiecare evoluţie. Şi a analizat-o pornind de la o grilă de interpretare coerentă. Rezultatul: cea mai bună carte despre episodul aderării României, cea mai bună analiză a configuraţiilor politice şi economice care definesc regimul postcomunist românesc, cel mai bun studiu de caz al eşecului UE în faţa sarcinii modernizării şi integrării periferiei europene. Pe scurt, o radiografie exemplară a situaţiei noastre actuale şi o cheie de înţelegere a paradoxului aderării României la UE.
Ca să ilustrăm afirmaţiile de mai sus, să trecem rapid în revistă câteva dintre tezele lui Tom Gallagher, reluate cât mai aproape de cuvintele sale:

– UE a abordat într-un mod profund defectuos pregătirea României pentru aderare. A avut o abordare superficială şi simplistă. UE s-a autoconvins că e bine să încheie cât mai rapid extinderea în Europa Centrală şi de Est, într-un regim de tip „big bang“. Acest lucru a presupus o relaxare semnificativă a condiţiilor impuse, înainte chiar ca negocierile de aderare a României la UE să înceapă.
– Oficialii de la Bruxelles ştiau că în niciun alt stat fost comunist, satelit al Moscovei, nu s-au păstrat în atât de mare măsură vechile structuri de putere ca în România. Au crezut însă că acestea sunt incapabile să opună rezistenţă „puterii transformatoare a UE“. Aşa că, în al patrulea an de negocieri (2004), europenii s-au trezit în situaţia de a fi prizonierii unei clase politice dispuse să accepte ca aderarea să se facă numai pe baza unei agende minimale de schimbări.
– Sistemul UE de luare a deciziilor, pe mai multe nivele, a fost ineficient (citeşte defectuos). Principalele organisme ale UE s-au lăsat induse în eroare şi dezarmate de o elită locală foarte versată în privinţa simulării schimbării şi a strategiei „zic ca tine, fac ca mine“.
– Elita politică de la Bucureşti a recurs la adoptarea unei serii de ritualuri şi iniţiative care, în esenţă, nu erau decât nişte artificii menite să-i convingă pe eurocraţi că România a iniţiat cu adevărat un proces de adoptare a normelor şi valorilor europene.
– Din comoditate sau incompetenţă, UE a acceptat treptat, în bună masură, punctual de vedere al acestor elite locale, adică faptul că o reformă semnificativă este un proces pe termen lung şi că numai cei care au fost factori de decizie mai tot timpul, din 1989 încoace, pot fi consideraţi parteneri efectivi.
– Rezultatul s-a concretizat într-o serie de reforme incomplete şi superficiale, care puteau fi oricând anulate. Chiar înainte de aderarea României la UE, guvernul condus de Călin Popescu-Tăriceanu a sfidat reformele menite să garanteze competiţia economică autentică şi principalele angajamente anticorupţie. În momentul aderării, agenda fictivă de reforme iniţiată de PSD fusese adoptată de mai toate forţele politice, cu excepţia celor grupate în jurul preşedintelui Traian Băsescu.
– În loc să se producă un proces de europenizare, este mult mai potrivit să vorbim de un proces de eurobalcanizare. România a asimilat legile şi valorile UE numai la nivel superficial sau declarativ. Astfel, unele dintre trăsăturile clasice ale politicii balcanice, în care grupuri restrânse îşi impun voinţa asupra întregii societăţi, nu numai că au fost perpetuate, ci au fost şi consolidate ca urmare a aderării României la UE.

Pentru că o poziţie precum cea de mai sus poate să fie uşor răstălmăcită, să subliniem că Gallagher nu vrea să sugereze că „România nu era aptă să devină membru UE sau că nu ar fi trebuit să fie considerată un posibil candidat“ şi nici că „sarcina pregătirii României depăşea posibilităţile UE“. Uniunea, scrie el, „dispunea de suficientă putere, iar în România exista o majoritate deloc neglijabilă favorabilă reformei cu care UE putea realiza o alianţă eficace pentru a asigura un puternic impuls pentru procesul de europenizare“.

Pentru aceasta însă, susţine Gallagher, UE ar fi trebuit să-şi modifice modul obişnuit de abordare. Ar fi fost necesară „o schimbare profundă“ de strategie, fără false iluzii „în privinţa profunzimii schimbării ce trebuia realizată“. O abordare alternativă „ar fi fost tratarea guvernului, controlat din nou de la începutul anului 2001 de personaje desemnate de Ion Iliescu, arhitectul tranziţiei de după 1989, nu ca partener, ci ca potenţial adversar. Problemele UE s-ar fi redus simţitor dacă aceasta ar fi recunoscut că România are o elită politică cinică şi amorală“. Pe scurt, UE nu a înţeles că „vechile structuri s-au regrupat după 1989 şi că în România s-a renunţat la sistemul comunist în mult mai mică măsură decât în oricare altă ţară din afara fostei Uniuni Sovietice“. Nu a înţeles că aceste circumstanţe cer o strategie cu totul specială.

Adevăratele dimensiuni şi mize internaţionale ale analizei lui Gallagher devin clare abia când implicaţiile geostrategice sunt discutate. El atrage atenţia că „UE ar putea regreta în curând nechibzuinţa sa“. De pildă, UE a cerut limitarea sectorului de stat, „dar nu avea informaţia şi cunoştinţele istorice necesare privind realitatea puterii în România postcomunistă“. Astfel, nu a înţeles că reforma economică, „în absenţa unei reforme politice, riscă să creeze un sistem de întreprinderi private sub influenţa structurilor politice consolidate“. Şi, astfel, „un proces de privatizare prost gestionat în România a permis influenţei ruseşti să se facă din nou simţită pe neaşteptate, în special în sectorul energetic“. Nu mai vorbim acum doar de o chestiune europeană. Însăşi securitatea UE e în discuţie, „ţinând cont de dorinţa Rusiei de a atrage în orbita sa politică un grup de baroni capitalişti din foştii săi sateliţi“.

Eurocraţii obişnuiau să spună că securitatea a fost argumentul esenţial pentru admiterea României în UE. Însă, în loc să se închidă o graniţă permisivă cu Estul instabil şi autoritarist, lucrurile par să arate ca şi când, în interiorul UE, România ar putea fi cale de acces pentru influenţa economică rusească.

Anumite elemente din elita Bucureştiului au înţeles faptul că o Rusie în revenire, care nesocoteşte normele democratice, constituie un argument important în relaţia cu Bruxellesul. Dacă presiunea pentru realizarea reformei va deveni prea stăruitoare, atunci Bucureştiul poate ameninţa că va da o asemenea orientare legăturilor ei cu Rusia încât să pericliteze solidaritatea UE împotriva unui vecin care îi dă oricum multe bătăi de cap.

În 2007, când compania petrolieră de stat din Kazahstan a cumpărat pachetul majoritar de acţiuni al celei mai mari companii energetice private din România, deţinută anterior de un aliat pe termen lung al primului ministru Tăriceanu, UE a început să înţeleagă că evenimentele din România nu se desfăşoară conform planului. Un pic cam târziu...

Iată deci, concentraţi în câteva paragrafe, parametrii situaţiei jocului strategic dintre UE şi clasa politică românească sau, mai bine zis, o bună parte a acesteia. Prins la mijloc, buimac şi cu „paşaportul european“ în mână, poporul român, trădat de ambele părţi. Iată cum un adevărat analist politic, profesionist şi lucid, poate clarifica şi exprima esenţa complexei şi aparent confuzei realităţi româneşti contemporane.

Pe scurt, o carte spectaculoasă. Este cronica unui episod ce poate fi citit în cheie dublă, după gust: cum România îşi fură singură căciula, ajutată de UE. Şi care sunt consecinţele. Sau invers: cum UE îşi fură singură căciula, ajutată de România. Şi care sunt consecinţele. Prin ea, Tom Gallagher se anunţă ca unul dintre marii specialişti internaţionali în politica românească, dar şi unul dintre cei mai lucizi, informaţi şi importanţi critici ai actualei stări de lucruri din UE. Profesorul Gallagher ne ajută nu numai să înţelegem paradoxul aderării noastre europene, dar, în acelaşi timp, ne ajută să înţelegem mai bine care este orizontul strategic care se deschide în faţa noastră. Întrebarea este: acum, că radiografia este publică şi oficială, acum, când în sfârşit înţelegem până la capăt pe ce stăm, ce facem mai departe? //

// TOM GALLAGHER
// Deceniul pierdut al României – Mirajul integrării europene
după anul 2000
// Editura All, 2010