Manuscrisele Cioran. O isterie publică deja insuportabilă

Dragos Paul Aligica 19.04.2011

De același autor

Toată isteria creată în jurul poveştii cu manuscrisele lui Cioran era ridicolă din start. Acum devine insuportabilă. Care e povestea?! Nişte manuscrise ale unui reputat autor francez de origine română sunt scoase la licitaţie la Paris. Obicei occidental. Şi?!

Reacţii în lanţ – Vai ce nenorocire! Scoase la licitaţie?! E posibil?! Şi chiar dacă e posibil, cine credea ca noi, românii, să nu facem nimic?! Mă ia cu ameţeală! Trebuia să facem ceva. Cum e posibil ca statul, televiziunea, ministerul, guvernul, SRI, biserica, armata, Sportul Studenţesc etc. să nu participe la licitaţie?! Nu pot să cred! Vai! Ăstora nu le pasă, domnule, nu le pasă... Vai! Lasă-mă să mă întind, că-mi vine cu leşin. Ohh! ce naţie, ce popor, ce ţară... Lasă-mă să scriu un comentariu! Cum?!

Manuscrisele au fost cumpărate de un român? Nu se poate! Vai ce nenorocit! E posibil?! Şi chiar dacă e posibil, cine credea ca noi, românii, să ajungem în acest hal?! Statul care, vorba aia, ar trebui să fie primul care... Mă ia cu ameţeală! Lasă-mă să mai scriu un comentariu... Cum, au fost furate?! Nu se poate! Vai! Mă sufoc! Lasă-mă să mai scriu unul... Şi uite aşa. Şi iar aşa, până la saţietate...

Te uiţi şi te cruceşti. De unde şi până unde pasiunea asta naţională pentru manuscrisele lui Cioran?! E neclar. Oameni care n-au putut în viaţa lor să citească de la un cap la altul nici măcar un singur volum de Cioran – cel mai subţirel, cu aforisme, cinci pe pagină - ţipă ca şi cum tot planul lor de viaţă era să se îngroape în arhiva Cioran şi să fie scoşi de acolo cu picioarele înainte. Ce nevoie aveau de arhiva asta? De ce era atât de important să achiziţioneze România acele manuscrise? Nu zic că nu era. Dar care e punctul lor de vedere? Ce vor? Ce susţin?

Ne pierdem însă timpul cu întrebări retorice. Realitatea este că puţin le pasă. Îşi găsesc, ca de obicei, un motiv să-şi dea cu părerea. De a se afla în treabă agăţându-se de chestiunea zilei. Neavând nimic de spus inteligent, singurul lor mod de a participa la dezbaterea publică e să-şi găsească pretexte de a repeta variaţiuni pe câteva teme standard privind: a) decăderea româ­nilor, b) impotenţa statului, c) nemernicia „guvernanţilor“, d) absenţa zăpezilor de altădată ş.a.m.d.

Aceleaşi platitudini şi clişee verbale şi de gândire sunt aplicate cu o mecanică aproape patologică la tot ce mişcă în context şi conjunctură: spitale, olimpiada de matematică, cutremure, dietă, criză, pictură, handbal ş.a.m.d... Ce contează este pretextul minim ca lamentările şi locurile comune, epitetele şi metaforele să se poată declanşa în voie. Asta e tot.

Cineva poate spune: „Nu, domnule, nu ai dreptate. Normal e să avem noi, la noi, arhiva Marelui Român. Să fie a noastră şi să aibă poporul acces la ea“.

Bună idee, zici. Arhiva în vitrină şi poporul încolonat, să depună un omagiu. Eventual să-şi facă o poză. Cu arhiva şi cu familia. Sau, dacă poporul are alte treburi şi nu poate, măcar să fie accesibilă Oamenilor de Ştiinţă Români, care să scrie nenumărate Opere bazându-se pe accesul nemijlocit la fila de hârtie ce poartă amprenta Sa.

Întrebare: ştie cineva câte arhive ale unor Mari Români zac în varii instituţii publice (sau cu acces public) în Occident? Ştie cineva câte arhive relevante pentru istoria românilor zac neatinse aşteptând de decenii să fie băgate în seamă de cineva cu paşaport românesc? Poate cineva să numească una sau două astfel de arhive? Poate să spună cineva câte seturi de manuscrise şi alte baze documentare se degradează prin varii depozite în spaţiul carpato-danubiano-pontic, fără ca cineva să dea vreun ban pe ele? Adică nu la Viena, Londra sau Paris, ci, de pildă, la Bucureşti, Capitala ţării?! Îi pasă cuiva?!

Când citeşti toată explozia asta de indignare şi preocupare arhivistică, poţi să juri că în România colectarea, îngrijirea şi studiul arhivelor şi istoriei intelectuale naţionale este o trăsătură genetică ce-i revine de la vreun istoric român şi vreo dansatoare daco-getă. Să fim serioşi. Ar fi frumos dacă toată povestea cu mândria naţională, cu patrimoniul, cu istoria ar avea vreo bază. Dar nu are. Când vor fi avute cât de cât în vedere sau exploatate celelalte arhive accesibile şi relevante, isteria privitor la nişte manuscrise, cum e cea de faţă, ar suna altfel. Aşa, sună fals. Şi deplasat.

Să luam deci ca etalon atitudinea faţă de arhivele aflate la îndemână şi care nu cer sute de mii de euro ca să fie îngrijite sau achiziţionate. Cer doar atenţie şi o preocupare sinceră pentru menirea reală a unei arhive. Preocupare care, să o spunem deschis, ni se pare că lipseşte cu desăvârşire la cei ce se dau cu fundul de pământ azi pe chestia cu Cioran.

Unde e interesul pentru acele proiecte şi acei cercetători care chiar operează în arhive? Pentru cei care lucrează şi publică folosind metode arhivistice? În ultimii ani, o mână de oameni a scos cărţi superbe bazate pe documentare în arhive. Arhive aflate în România. Care ne stau la îndemână gratuit. Când aţi văzut ultima discuţie publică în jurul unor astfel de publicaţii? Câte recenzii aţi văzut discutând aceste volume? Ce dezbateri publice aţi văzut generate de astfel de lucrări?

Greu de răspuns, nu-i aşa? Şi tocmai pentru că e greu, să ne întoarcem la tema zilei. Problema care ne roade: cum e posibil, domnule, ca tocmai manuscrisele lui Cioran, care vorba aia, când să avem şi noi ocazia... //

Citeste si despre: Cioran, manuscrise, licitatie, Paris, fond de carte.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22