Chipurile Răului - Securistul ca victimă a propriilor metode. Un portret al generalului de Securitate Eugen Luchian

Biografia generalului de Securitate Eugen Luchian este o poveste interesantă despre mărire și decădere într-un sistem totalitar.
A pornit de jos, iar Securitatea l-a făcut om. A început ca informator, a urcat treptele ierarhice în Securitate până la gradul de general și a ajuns la poziții de înaltă demnitate publică, ca om de încredere al lui Ion Gheorghe Maurer. Ajunsese să joace rol de „vămuitor“ (gatekeeper), controlând decizii importante, mai ales plecările din țară. Cum România socialistă devenea tot mai coruptă, rolul informal de vămuitor și distribuitor de beneficii era din ce în ce mai important. Căderea lui Maurer și plecarea lui Pacepa i-au adus prăbușirea, fiind trimis în închisoare pe baza unui dosar care exploata tocmai privilegiile și mecanismele corupte de care profitase în Securitate și înscenări de tipul celor folosite de Securitate împotriva adversarilor regimului. Teroarea comunistă își extrăgea puterea din faptul că era stocastică și discreționară. Forța terorii o simțeau victimele directe, în primul rând, dar regulile ei erau cunoscute de toată lumea, inclusiv de securiști. Generalii de Securitate, deși se simțeau atotputernici, știau că pot fi prinși la rându-le de rotativa absurdă a represiunii la a cărei mișcare contribuiseră cu zel. (A. CIOFLÂNCĂ, chipurileraului@gmail.com)

Eugen Luchian, cel care avea să fie mâna dreaptă şi „sfătuitor de taină“ al lui Ion Gheorghe Maurer, s-a născut în Basarabia, în 1927, într-o comună din județul Ti­ghina. Originea basarabeană a fost pentru mulți demnitari comuniști un avantaj, la un moment dat, și un dezavantaj mai târ­ziu. Eugen era al doilea copil (mai avea o soră) în familia unui învăţător, mama sa fiind casnică. A început studiile gimnaziale la Chişinău, dar din primăvara anului 1944, din cauza avansării frontului şi revenirii sovieticilor în Basarabia, familia Luchian este nevoită să plece la Lugoj, locul de­semnat pentru evacuare. În octombrie 1948 obţine diploma de bacalaureat şi apoi în­cearcă să se înscrie la facultate, dar aban­donează repede studiile din cauza gre­u­tăților materiale. Ca să se întrețină, în anii 1947-1948 se angajează la o societate co­mercială pentru aprovizionarea Capitalei, ca vânzător.

Securitatea, oportunitate de ascensiune socială

La finele lunii octombrie 1948, se înscrie la cursurile Şcolii de ofiţeri activi nr. 2 de la Măgurele. În vara anului 1950, intră în trupele Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi ajunge comandant la un batalion de grăniceri. Aici este recrutat de con­tra­informaţiile militare, ca informator, ac­ti­vitatea sa fiind apreciată în mai multe ca­racterizări făcute de ofiţerul de legătură.

Din februarie 1955, a intrat efectiv în rân­durile Securităţii. În scurt timp este în­ca­drat într-un compartiment nou creat al Serviciului Organizare-Mobilizare din MAI, unde parcurge toate treptele ierarhice. Din 1958 este detaşat de la MAI la Secţia spe­cială din Secretariatul General al Con­si­li­u­lui de Miniştri care se ocupa de Interne şi Armată, pe care ajunge să o conducă. Din 1968 ocupă şi poziţia de secretar al Co­mi­siei pentru probleme de paşapoarte şi vi­ze, poziție ce se va dovedi esențială pen­tru cariera sa. Între timp, în iunie 1967, ob­ţine diploma de licenţă în Drept (cu me­dia 10) a Facultăţii de Drept din Univer­sitatea Bucureşti.

Între anii 1971-1974, pe lângă poziţiile amin­tite mai sus, ocupă şi funcţia de consilier I (cu rang de ministru adjunct) în aparatul preşedintelui Consiliului de Miniştri de atunci – Ion Gheorghe Maurer. În fişa pos­tului avea problemele sectorului de apă­rare din MApN şi MI, ca şi producţia spe­cială de la celelalte ministere economice.

Prestația în post îi asigură încrederea lui Ion Gheorghe Maurer, ajungând să fie con­siderat „om de taină“ al acestuia. Luchian se făcea util în special ca secretar al Co­misiei de vize şi paşapoarte. Era, pe scurt, demnitarul care răspundea de listele cu cei care primeau sau li se refuza dreptul de a pleca din ţară.

Poziţia pe care o deţinea explică relaţiile ex­traordinare pe care le avea Eugen Lu­chi­an în aparatul de partid şi în cel gu­ver­namental. Toţi cei care veneau de la post din străinătate sau plecau în misiune ex­ternă treceau pe la el. Cei mai mulţi erau de la UM 0920 (Departamentul de In­for­maţii Externe), multora făcându-le di­ver­se servicii. Era în relaţii apropiate cu Ni­co­lae Doicaru, Ion Mihai Pacepa, Gheorghe Bolânu, Gheorghe Marcu, toate personaje de frunte ale Securității.

„Subalternul să simtă pe grumaz călcâiul şefului“

Despre metodele sale de lucru avem şi câ­teva relatări cuprinse în declaraţii ale foş­tilor săi subordonaţi. Unul dintre ei, co­lonel Constantin Mazilu, acuzat de mal­ver­saţiuni financiare în operaţiunea „Pere­gri­nii“ (acordarea vizelor de emigrare contra unor sume de bani), preciza în declaraţiile sale că Eugen Luchian avea două sloganuri pe care le rostea din când în când la adre­sa celor din subordine: „subalternul tre­buie să simtă pe grumaz călcâiul şefului“ (formulă împrumutată se pare chiar de la fostul ministru Alexandru Drăghici) şi al doilea, creaţie proprie, inspirat din lumea occidentală: „ţine minte că în spatele tău zeci de ofiţeri aşteaptă să-ţi ia locul“.

Alături de activitatea în cadrul Comisiei, Eugen Luchian era pentru preşedintele Con­siliului de Miniştri un emisar, în­de­o­sebi pe relaţii externe speciale, precum cele cu RFG. În ţară sau în RFG, Eugen Lu­chian avea dreptul de reprezentare şi ne­gociere în relaţii cu mari nume ale in­dus­triei sau politicii vest-germane precum Ber­thold Beitz, preşedinte al Consiliului de Administraţie al firmei Krupp, ne­go­ciator oficial în problemele Estului, sau Wer­ner Figgen, ministrul Sănătăţii şi Pro­blemelor Sociale din guvernul landului Rhe­nania de Nord-Westfalia. Pe lângă pro­bleme de ordin economic, Eugen Luchian a negociat cu Werner Figgen emigrarea unor familii de etnici germani din Ro­mânia.

Și, deloc lipsit de importanță, Luchian era nelipsit de la partidele de vânătoare or­ganizate în cinstea celor doi musafiri din RFG, alături de Ion Gheorghe Maurer.

Începutul sfârșitului

Poziţia de om de încredere şi de apropiat al celui mai longeviv preşedinte de Con­siliu de Miniştri din istoria recentă a Ro­mâniei explică de ce retragerea din po­litică a lui Ion Gheorghe Maurer, în 1974, a coincis cu începutul declinului ge­ne­ra­lului. În primul rând, pierde poziţia de consilier I în aparatul preşedintelui Con­siliului de Miniştri. Apoi constată cu oare­care surprindere că este supus unor ve­ri­ficări tot mai frecvente, fiind solicitat să completeze mai multe fişe autobiografice. Este solicitat de Direcţia de Cadre din MI să limpezească aspecte „neclare“ din tre­cutul său, legate de tinereţea sa şi de rudele soţiei, unele aflate în Occident. În plus, i se cere să explice şi modul de do­bândire a mai multor bunuri.

Pierderea poziţiei importante pe care o avea la Consiliul de Miniştri conduce, în­tre altele, la răcirea relaţiilor sale cu ge­neralii din conducerea DIE, îndeosebi cu generalul Ion Mihai Pacepa. Acesta din ur­mă, în scrierile sale, susţine că familia Ceau­şescu îl suspecta pe Eugen Luchian ca fi­ind ilegal al KGB în România. Un argu­ment în acest sens este dat de verificările din anul 1977, unele dintre acestea fiind des­tinate să afle identitatea „reală“ a fos­tului general. A fost investigată, de către o comisie din MI, modalitatea de obţinere de către Eugen Luchian a certificatului de naştere în 1950 de la Oficiul Stării Civile a unui raion din Bucureşti. Au fost, con­co­mitent, audiate unele persoane care îi cu­noşteau trecutul şi locurile unde îşi făcuse studiile.

„Ce i-a trebuit nemernicului!?“

În 1977 (sau 1978), o comisie a Comitetului Central al PCR porneşte o anchetă con­du­să de generalul Constantin Olteanu, ad­junct al Secţiei militare a CC. Aici se pri­mise o anonimă în care se sesiza că mai mulţi tovarăşi sus-puși (inclusiv Eugen Luchian) primeau la preţuri derizorii te­levizoare, frigidere, aparate video şi alte obi­ec­te casnice procurate din Occident şi aduse în ţară pe căi ilegale. Înştiinţat, Ni­colae Ceauşescu a dat spre verificare. Fi­na­lul anchetei a speriat multă lume din con­ducerea DIE şi din guvern, dar nu şi pe Eu­gen Luchian.

Ceea ce avea să-l sperie era însă un episod mult mai amplu prin consecinţe – de­fec­ţiunea unuia din foştii săi apropiaţii, Ion Mihai Pacepa. „Ce i-a trebuit ne­mer­ni­cu­lui, avea tot ce dorea!“, ar fi spus, la afla­rea veştii, Eugen Luchian soţiei sale.

Evenimentul, după cum se ştie, a stârnit un adevărat cutremur în structurile cen­trale ale statului. DIE, MI, Ministerul de Externe şi Ministerul Comerţului Exterior au fost cele mai afectate, cunoscând se­rioase restructurări de personal. Chiar şi în aceste condiţii, nimeni nu-şi închipuia, şi cu atât mai puţin Eugen Luchian, că el va plăti cel mai scump prietenia cu cel mai important defector din istoria ser­viciilor secrete româneşti.

Fețele unei amiciții

La 29 august 1978 (aşadar la o lună de la defecţiunea amintită), este eliberat din func­ţia de secretar al Comisiei de pa­şa­poarte şi de vize, iar la începutul lunii sep­tembrie este arestat şi supus numeroaselor interogatorii ale comisiei de anchetă în cazul Ion Mihai Pacepa. Fusese în relaţii apropiate cu acesta din urmă, încă din 1968, fiind alături la chefuri, excursii, par­tide de vânătoare, deplasări în stră­i­nătate, răsplătindu-se reciproc cu diverse avan­taje şi cadouri.

Fiind şef de secţie la Consiliul de Miniştri, lui Eugen Luchian i se ceruse de către şeful Consiliului Securității Statului, Ion Stă­nescu, să-i sprijine pe şefii DIE în ela­borarea şi definitivarea tuturor decretelor, hotărârilor şi instrucţiunilor care regle­mentau activitatea spionajului românesc. Spionajul românesc nu avea nicio bază le­gală până la acel moment, DIE func­țio­nând până atunci doar pe bază de ordine şi instrucţiuni ale ministrului Afacerilor In­terne. Fără zăbavă, Eugen Luchian a pregătit decretele de organizare şi func­ţionare, instrucţiunile cu privire la orga­nizarea şi funcţionarea Cifrului de Stat, normele de conspirare a unităţilor aco­perite etc. În acest efort l-a avut mereu alături pe Ion Mihai Pacepa.

Părerea lui Eugen Luchian despre Ion Mi­hai Pacepa fusese departe de a fi una po­zitivă. Cel puţin aşa declara în faţa co­misiei de anchetă: „Încă de la începutul con­tactelor pe care le-am avut cu acest individ am putut să-mi fac impresia că este mincinos, meschin şi predispus de a prezenta lucrurile într-o manieră exa­ge­rată doar cu scopul de a-şi crea el un titlu de glorie“. După cum spunea Lu­chian, încă din 1970, ar fi avut o discuţie cu generalul Nicolae Doicaru (pe care-l res­pecta!) în care îi recomanda acestuia: „Fiţi atent la Pacepa, este un meschin şi mincinos, dornic de a parveni prin orice mijloace“. La toate acestea, şeful DIE ar fi răspuns: „Ştiu, îl cunosc ce apucături are, îl mai trosnesc din când în când şi îl pun din nou în banca lui“.

Prețul corupției

Comisia de anchetă nu s-a lăsat însă im­pre­sionată nici de aceste caracterizări şi nici de mea culpa pe care şi-a făcut-o Eu­gen Luchian în declaraţiile sale. Cerea să fie iertat în virtutea faptului că, aprecia el, activase aproape 30 de ani în slujba MI fă­ră nicio abatere. Directiva co­man­dan­tului su­prem era, însă, foarte clară: cineva tre­buia să plătească mai scump decât cei­lalţi şi cel vizat era chiar Eugen Luchian. Iar mo­tive existau din plin. I se reproşa spi­ta­li­za­rea din RFG făcută pe banii dem­nitarului vest-german Werner Figgen, ca­re la vre­mea respectivă fusese totuşi apro­bată de con­ducerea Secretariatului CC. În fi­ne, cel mai insistent era amintit faptul că îşi achi­zi­ţio­nase din străinătate numeroase bunuri, su­mele cu care plătise, în valută, fiind ob­ţi­nute prin delapidare. Era apoi posesorul unui automobil Mercedes, care fusese re­parat cu piese cumpărate din RFG, pe va­lută din conturile Consiliului de Miniştri.

Toate acestea erau, de fapt, motivele pen­tru care, în a doua parte a lunii sep­tem­brie, vin loviturile majore pe care i le re­zervase soarta: trimiterea în justiţie, pro­ce­sul şi Decretul prezidenţial nr. 243/ 18.09.1978 prin care i se retrage gradul de general-maior şi este trecut în rezervă cu gradul de soldat. Când se pronunţă sen­tinţa în procesul său află că e condamnat pe motive aproape incredibile pentru el: deţinerea fără autorizaţie a unui pistolet primit de la o unitate desfiinţată în 1955; deţinere (la domiciliu şi la birou) de do­cumente secrete referitoare la perioada 1970-1977, care trebuiau distruse; şi de­ţinere de muniţie de vânătoare peste can­titatea permisă de lege. Condamnarea con­sta în opt ani de închisoare, pierderea unor drepturi civile şi militare, dar şi co­n­fiscarea averii sale (între altele o vilă la Pucioasa, jud. Dâmboviţa, terminată chiar în august 1978).

Afacerea „Peregrinii“

Cât priveşte capetele de acuzare, Eugen Lu­chian era convins că sunt o înscenare. Ştia cum se făceau lucrurile atunci când se dorea îndepărtarea sau pedepsirea cui­va. Faptul că toate capetele de acuzare din sentinţă serveau drept paravan pentru al­te fapte reale ne-o confirmă un raport al comisiei de anchetă în cazul Ion Mihai Pa­cepa. Aici, generalul maior Emil Macri şi colonel Vasile Gheorghe menţionau că, din toate faptele ce se reţineau în contul ge­neralului Eugen Luchian, puteau cons­titui temei pentru punere sub anchetă pe­nală doar două: deţinere ilegală de ar­ma­ment, faptă care era pedepsită cu în­chi­soarea de la 2 la 7 ani, şi delapidare (în­suşirea sumei de 7.500 mărci vest-ger­ma­ne), pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani şi confiscarea parţială a averii.

Însă ultimul cap de acuzare, recunoşteau cei doi ofiţeri superiori, ar fi creat com­plicaţii. Aceasta pentru că ar fi deconspirat întreaga acţiune „Peregrinii“, dar şi restul acţiunilor de obţinere de valută în schim­bul eliberării de paşapoarte, ceea ce ar fi adus prejudicii majore regimului atât pe plan intern, cât şi extern. În plus, cer­ce­tarea acestor acţiuni ar fi însemnat tra­ge­rea la răspundere şi a celorlalţi colegi ai ge­neralului, participanţi la respectivele mi­siuni. Or, toţi aceştia, sau cei mai mulţi dintre ei, erau deja trecuţi în rezervă cu toate drepturile cuvenite.

Securistul care a vrut să devină deținut politic

Pentru că nu era oricine, ştia multe, iar comentariile sale puteau fi incomode, în toată perioada detenţiei a fost urmărit de Securitate. A fost încadrat cu 2 in­for­ma­tori la Penitenciarul Bucureşti, iar după mu­tarea sa la Aiud i s-a introdus un alt in­formator în celulă, ambele celule în care era încarcerat având instalate mijloace TO.

La începutul lunii ianuarie 1980, în urma solicitărilor sale insistente, este primit la raport de către Iulian Vlad, şeful Se­cu­ri­tății. Audiența l-a făcut optimist, dar vor trece însă alţi doi ani până când va fi eli­berat din detenţie.

Este eliberat în prima zi de Crăciun a anu­lui 1982. Doi ani mai târziu este pensionat, pe motive medicale. Imediat după Revo­lu­ţia din decembrie 1989, Eugen Luchian so­licită revizuirea sentinţei din 1979, însă, prin Decizia nr. 57/11 iunie 1990, Curtea Supremă îi respinge cererea. Fără a se re­semna, Eugen Luchian începe o adevărată ofensivă pentru recunoaşterea calităţii sa­le de deţinut politic (cu drepturile afe­rente) şi chiar a celei de disident.

A fost, după înfiinţarea Consiliului Na­ţio­nal pentru Studierea Arhivelor Secu­ri­tă­ţii, printre primii care au cerut să-şi vadă propriul dosar. În anul 2003 şi-a consultat dosarul de la Securitate, la sala de studiu de la CNSAS. Dar nu a mai apucat să vadă şi volumele din dosarul anchetei fugii lui Ion Mihai Pacepa (acestea intrând în cus­todia CNSAS abia în vara anului 2006), un­de se află grosul declaraţiilor sale, dar şi documente referitoare la acţiunile sale în afara legii. S-a stins din viaţă în 2007, fără a reuşi să-şi publice memoriile la care se pare că lucrase în ultimii ani de viaţă.

LIVIU ŢĂRANU (CNSAS)