In memoriam Alexandru Paleologu

Firescul si inteligenta

Cand mergi in intuneric, cel mai mare noroc e sa gasesti o lumina. Cand bajbai, sa dai peste un reper. Cand te infurii, sa ai o masura. Cat esti viu, cel mai mare noroc este sa intalnesti oameni in care omenescul este mai bogat, mai complet, mai realizat si mai cuprinzator decat in tine. Marea bucurie a vietii, poate cea mai pura si mai fertila dintre toate, este sa intalnesti pe cineva care iti este superior. Este, cred, motivul pentru care toti oamenii sunt fascinati de “personalitati”, de “vedete”, de oameni pe care ceva - un eveniment, o insusire, un talent, o performanta, o intamplare - i-a scos din rand si ni-i propune admiratiei noastre. Pentru ca fiecare om are destui oameni care sa ii fie superiori, nimeni nu se poate socoti superior cu indreptatire, daca ar vrea sa se semeteasca. Superior esti, daca esti, numai pentru altii, adesea fara sa o stii sau cunoscand doar vag acest lucru. Fapt este insa ca lumea din care oamenii superiori ar disparea ar fi o lume irespirabila. Acum, la plecarea dintre noi a lui Alexandru Paleologu, trebuie spus, in mod apasat, acest lucru: lumea noastra romaneasca a fost mai putin irespirabila decat parea in mod natural inclinata sa fie pentru ca in ultimii ani l-a putut vedea si auzi, in deplina libertate, pe Alexandru Paleologu. Lipsei noastre de eleganta, Paleologu ii raspundea dezinvolt cu felul sau elegant de a fi, lipsit de ostentatie, dar si de ingaduinta. Inclinatiei noastre servile de a ne lasa tarati in logica locurilor comune, Paleologu ii replica neobosit cu vivacitatea inteligentei sale de spadasin aflat mereu in serviciul onoarei. Unde era o nuanta inteligenta de adus, cel care o readucea in discutie era mereu Paleologu. Avea un simt definitiv pentru depistarea prostiei si o capacitate verbala nimicitoare de a o demasca si ridiculiza. Unde locul comun era retorica lucrurilor mari, Paleologu ne reamintea de maretia lucrurilor umile. Unde suficienta se legitima prin apologia simtului comun, Paleologu ne reamintea ca bunul simt e paradoxal si ca ilustreaza exceptiile inteligentei. Avea un fel de a-si ridiculiza defectele si de a le marturisi, un fel atat de firesc de a-si arata slabiciunile, unele greu avuabile, incat, mai mult decat orice indemn, forta sa de a se lua pe sine asa cum era te soma sa abandonezi orice complezenta fata de tine insuti. Unde lasitatea se drapa in prudenta, el ne semnala imediat frauda si, prin verva si nonconformism, ne dadea si uneltele darii ei in vileag. Nu avea jubilatia juridica a condamnarii, avea insa bucuria morala a judecarii prin hohot de ras a lucrurilor care se incapataneaza sa se proclame serioase, cand ele sunt in fond doar ridicule. Rasul, hazul, ridiculizarea, compatimirea, buna dispozitie erau instrumentele sale favorite. Nu eroarea oamenilor il scotea din sarite, ci servilismul opiniei, pretiozitatea pompoasa a convingerilor, obtuzitatea natanga a increderii in ticurile gandirii simple. Era exact si era gratios. Era necrutator si era perfect uman. Era inalt in situare si nu te scobora, cand te situa. Alert la prostia altora, nu era complezent la a sa proprie. Aristocrat in maniere, era cu totul liberal in exigente si perfect democrat in conceptia drepturilor. Avea, mai ales, o enorma compasiune fata de adevarul conditiei umane si un respect fata de individualitatea umana concreta a fiecaruia care te facea sa te simti egalul lui, dar nu la inaltimea ta, ci la a lui. Compasiunea sa nu era condescendenta, era fraterna. Ii reuseau toate acestea pentru ca avea credinta ca Dumnezeu nu este nici posac, nici lipsit de haz, nici pus pe facut justitie cu harta: ci este fin, bine dispus si, cand pedepseste, nu da cu barda, ci e plin de ironie si mila. Avea o sensibilitate alergica fata de consecintele morale nefaste ale prostiei si ne reamintea mereu ca impotriva raului nu se lupta cu moralizarea, ci cu discriminarea: cu separarea igienica de climatul lui insidios si cu discernamantul fata de alibiurile pe care ni le propune, pentru a se instala in noi nevazut si nesimtit. A fost primul dintre noi care si-a marturisit vina, cand faptul de a fi avut legaturi cu Securitatea nu devenise inca o vina. S-a eliberat de ea prin marturisire si si-a salvat sufletul. A fost, si pacatuind, impecabil. Cum impecabil si antrenant a fost in lupta sa cu prostia si cu lipsa de gratie a vremii in care a trait. Conformismului aparent cuminte Paleologu ii opunea demonia gesturilor aparent nebunesti. S-a declarat “ambasador al golanilor”, cand sa fii “golan” era de ocara, iar pe placul oficialitatilor, remuneratoriu. Inteligenta sa neastamparata si precisa parea a fi fost facuta anume pentru a starni stupoarea celor care gandesc pe calapod, contrarietatea celor care reflecteaza insuficient si insatisfactia celor a caror putere se bazeaza pe consimtamantul nostru servil la tirania locurilor comune. Starnea insa mereu entuziasmul si respectul tuturor celorlalti: iar acest entuziasm si acest respect, cu care era primit oriunde se ducea, facea dovada nevoii pe care noi toti am avut-o de Alexandru Paleologu. De acum, Alexandru Paleologu a murit. Noi toti am simtit, de cum l-am vazut prima oara, cat de fireasca si binefacatoare era exceptia acestui om. Cand moare un om exceptional intelegem mai bine ce inseamna moartea oricarui om. Prin excelenta sa, el ne reaminteste ca intre posibilitatile noastre sufletesti se afla si ceea ce ii conferise lui exceptia si ceea ce, in noi, are toate datele de a ne scoate din serie. Ca nu iesim totusi din serie ne apare atunci ca un soi de accident pasabil - adevarul nostru esential fiind acela ca exceptia lui este oricand universalizabila in noi. “Si in noi omenescul poate fi la fel de inalt!”, aceasta este speranta si recunostinta noastra fata de oamenii exceptionali. Noi, oamenii obisnuiti, nu ne-am lua in serios si nici nu am sti cat am putea indrazni, daca nu ar fi oameni precum Alexandru Paleologu care sa ne reaminteasca faptul minunat ca marile valori nu sunt apanajul catorva alesi, ci reprezinta datul comun al omului care isi ia sufletul in serios. “Realitatea cea mai de pret, realitatea, repet, este sufletul”, spunea el. “A nu ti-l «pierde», a ti-l salva, a ti-l mantui e dintotdeauna marea tema a conduitei morale si a soteriologiei, fie de natura laica, fie religioasa. Nu exista nenorocire mai mare decat cea de a-ti «pierde sufletul»; a nu intelege asta, a fi indiferent la pierderea propriului suflet e pur si simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodata o scuza, ci o circumstanta agravanta.” Alexandru Paleologu a fost, printre noi, un martor al adevarului ca inteligenta si sufletul sunt nivelurile supreme ale omenescului. Le-a ilustrat. Le-a incarnat. Stiind cum a facut el, stim cum putem face si noi. La plecarea lui de aici, laolalta cu tristetea ca ne-a parasit, este si bucuria ca lumea este mai bogata acum, dupa ce ne-am bucurat impreuna cu el, decat era inainte ca el sa fi trecut in ea.

H.-R. Patapievici

Lectia de gratie

Intr-un asemenea moment, in ce ma priveste, nu gasesc nimic mai potrivit decat sa transcriu un fragment dintr-un interviu despre care multa vreme s-a spus ca ar fi intre cele mai frumoase, mai emotionante texte dedicate la noi feminitatii, corpului feminin si dragostei. Alexandru Paleologu a vorbit despre toate acestea intr-o dupa-amiaza si seara, pana noaptea tarziu, la Timisoara, in 23 aprilie 1993. Ii multumesc si acum pentru privilegiul de a ma fi lasat sa-l ascult, alaturi de doi prieteni. Ii multumesc pentru tot: “Mama era o splendoare. O femeie superba, mai ales ca era si foarte desteapta. Invatase cu o englezoaica pe de rost tot Shakespeare si Biblia. Si Tennyson. Cand a jucat Hamlet, cu Laurence Olivier, m-am dus cu ea la cinematograf. Ii veneau in memorie versuri si le anticipa in soapta. Le stia strasnic. Probabil ca incasase sute de nuiele pentru asta de la englezoaica, dar in final a fost perfect. Inainte de a ma culca, mama venea si statea cu mine. Nu imi citea. De citit, bunica imi citea. Dar mama, nu. Ea venea si statea. Tin minte mirosul extraordinar de suav pe care-l raspandea. Nu cred ca era vreun parfum. Era ceva foarte vag. Imi varam capul in fusta ei ca sa captez mirosul. Da, era un loc extraordinar. Nu stiu cum e pentru o fetita, dar pentru un baietel, sa se bage in poala maica-sii e ceva mirific. De-aia, injuratura noastra de baza e o urare superba. Sa te intorci acolo de unde ai iesit. Ce bine o fi fost acolo, inainte sa ma nasc! Cand imi aduc aminte de mama, ma tulbura olfactivul. Dar si vazul! Ma fascina culoarea pielii ei. Avea o piele mata, asa, putin de grecoaica. Si o plastica extraordinara. Totul era frumos in trupul mamei. Incheieturile, gleznele, genunchii, gatul. Eram fascinat de acest corp. Pe vremea aia nu era canalizare, nu era apa curenta si mama se spala ca femeile lui Degas. In tub, turnand cu cana. Si eu asistam la povestea asta de la o mica distanta. Ea ma lasa. Priveam fascinat si respectuos, ca la un ceremonial teribil. Aveam impresia ca acolo se intampla un lucru dramatic. Patetic. Era dezbracata de tot, iar eu aveam trei-patru ani. Mama facea diverse miscari in tub, in cada aia. Ii lucea pielea de sapun si trebuia sa-si toarne singura apa. Se apleca, facea genuflexiuni, se ridica... Era ceva foarte frumos. Parca se supunea unui ritual, unui sacrificiu. Aveam impresia ca suporta de bunavoie o proba dura. De atunci mi-a ramas mie, cred, aceasta idee ca femeile sunt ceva extraordinar. Si ca niciodata nu o sa stim cum o fi aia sa fii femeie. Ceva fantastic trebuie sa fie! (...) Faptul ca femeile sunt facute sa sufere mi se pare un lucru miraculos. E motiv de adorare. Ca, de altfel, si inteligenta corpului feminin. Care, cand e sa fie, e geniala cateodata. Nu e ceva de ordinul intelectiei. E ceva chiar de ordinul genialitatii. Si poate o sursa a acelui bine care nu se invata... Oricum, doar femeile il invata foarte devreme. Femeile sunt privilegiate. Ele sunt preferatele lui Dumnezeu, asta e sigur”. (Orizont, nr. 15-16, 1993)

Adriana BabetI

Despartirea (I)

Anii ‘80

Despartirea de Alexandru Paleologu este cea mai grea incercare pentru mine - de la disparitia propriilor mei parinti, in anii din urma. Nu datorez nimanui, pe plan sufletesc, cat ii datorez lui. Imprietenirea noastra s-a nascut brusc, dupa ce i-am trimis cartea de debut, Luxul melancoliei, prin iarna-primavara 1982. Sunt deja mai mult de douazeci de ani. Niciodata nu mi-a spus ce crede despre acel roman, dar a dorit sa ne cunoastem. Ma stiam mai mult cu Nicu Steinhardt, de la care, presupun, avea unele relatari despre mine. A urmat cea mai intensa perioada pe care am trait-o... Eram un scriitor interzis, supravegheat de Securitate, si eram dupa un divort dificil de o femeie pe care o iubeam. Abia facusem 30 de ani si nu stiam incotro sa o apuc. Ma gandeam sa emigrez sau sa cedez Cenzurii care imi cerea taieturi masive in manuscrisul altui roman predat editurii, Playback. Obosisem si eram destul de dispus sa capitulez. Teama ca d-l Paleologu m-ar judeca aspru pentru lasitate, pentru lipsa onoarei (tinea mult la aceasta valoare uitata) m-a facut sa ma opresc si sa ma tin bine in imprejurari foarte grele. Nu stiu ce m-as fi facut in acei ani ’80, daca nu as fi beneficiat de aceasta apropiere - miraculoasa intr-un fel, care m-a “scos” din fundatura in care ma gaseam. Era o epoca extrem de complicata cand castigam prietenia lui. Azi pare simpla, dar atunci orizontul nu se vedea deloc. Deprimarea tuturor din mediul in care traiam - i-as zice de intelectuali, scriitori “liberali”, prooccidentali - era tot mai puternica. Obisnuitele refugii la vreme de dictatura nu mai functionau. Regimul degenerase, Europa de Est era dupa Solidarnosc si lovitura generalului Jaruzelski. Brejnev, dupa o agonie scurta, a fost urmat de doi muribunzi, Andropov si Cernenko. Ceausescu arata si actiona tot mai mult ca un nebun. Bucurestiul, pe care am invatat sa il iubesc de la el, era devastat de lucrarile metroului, de demolarea catorva cartiere intregi pentru a face loc odioasei Case a Poporului. D-l Paleologu era extrem de politizat, urmarea evolutiile si le comenta cu pertinenta, adesea cu umor. Avea asupra istoriei postbelice, cu toate avatarurile, o privire de sus, dincolo de mizerii, de spectaculos, de evenimente. Vedea umanul si adesea, chirurgical, opera fara complezente. Subiectul cel mai frecvent era daca soarta Romaniei e pecetluita. Asta s-ar traduce prin intrebarea: daca o sa cada comunismul vreodata!? Cred ca reproduc exact chiar formula lui. Am asistat la o “paruiala” legata de aceasta intrebare intre el si Nicu Steinhardt. O zi intreaga aproape, cu cele mai neasteptate verdicte si argumente. Era un spectacol de vazut... Terapia la care m-a supus d-l Paleologu cand l-am cunoscut a inceput cu povestiri din anii de inchisoare... Facuse vreo cinci dintr-o sentinta de 14 ani temnita grea. Procesul in care a fost condamnat s-a desfasurat la 1 martie 1960, lotul “Noica-Pillat”, cum apare in dosare. Citisem amandoi Soljenitin, Arhipelagul Gulag, si eram admiratorii lui neconditionati. Cred ca un volum l-am imprumutat de la el, daca nu cumva era Stejarul si vitelul... D-l Paleologu se raporta mereu atunci la marele scriitor rus, ca navigatorii la Nord, era un punct de reper esential. Vorbea despre un episod sau altul din carte, de un schimb de replici. Voia sa imi stie impresiile. Poate ma verifica sa vada daca am citit si am inteles bine. Nu stiu. Dar cred ca un an de zile am facut ferfenita - mental - Arhipelagul Gulag. Am trecut apoi la Montesquieu, tam-nesam. Apoi la Gogol, Caragiale, unul dintre favoriti. Cred ca stia sute de pagini pe dinafara. Nu le “stia”, e incorect spus. Era impregnat de el. Le cara cu el inca din copilarie. Mai tarziu am trecut la intamplari din viata lui. Incepusem sa ne vedem des, aproape zilnic. Obisnuia uneori sa ma invite la o plimbare prin cartier si sa imi evoce locatari disparuti ai acelui perimetru fabulos, ultimul care s-a pastrat din vechiul Bucuresti. Strazile Armeneasca, Negustori, Popa Rusu. El mi-a aratat casa in care a locuit Mateiu Caragiale, dar si casele unde traise tatal sau. Trebuia sa fii cu el in asemenea amiezi, pentru a intelege personajul. Incepuse sa isi scrie memoriile (din pacate, nu le-a continuat). Incerca cred, oral, lucrurile pe care urma sa le puna pe hartie. Considera ca a sosit momentul sa faca marea recapitulare. I se parea ca istoria inghetase, ca si lumea romaneasca. O respingea ca pe ceva urat, dizgratios, fara stil. Se refugia in trecut pentru a regasi o lume vie si autentica. Asta a fost si norocul meu, pentru ca, ajutat de el, am facut o pasiune pentru trecut, pasiune care nu m-a parasit nici azi, cand imi petrec multa vreme in arhive. Dorea, ma gandesc acum, sa salveze ceva din lucrurile astea duse, ignorate, pe care le stia numai el. Transfera experienta lui de viata, chipurile pe care le intalnise unui prieten mai tanar. Era un act impotriva uitarii. Asa s-a nascut ideea de a fixa unele dintre povestiri, evocari, intr-o carte. Am inregistrat in 1988-’89 cu un aparat primitiv, in camera umbroasa de la etaj adesea, unde ii placea sa zaboveasca intins pe o canapea. Avea aici si un colt cu putinele lui carti esentiale, Cervantes, Montaigne, Dostoievski, in editii vechi. Si un birou la care obisnuia sa scrie. Cateva fotolii desfundate. Intr-unul din ele ma tranteam, atent la inregistrare, sa schimb caseta, sa verific sunetul. Nu ne imaginam in nici un fel ca va aparea in cursul vietii noastre, pentru ca pur si simplu nu banuiam ca regimul se va prabusi. A fost un exercitiu de libertate, nu “scriam o carte”. A fost un fel de hartie pusa intr-o sticla si aruncata in ocean. Ma intreb si acum, cand scriu, dupa ce l-am vazut intins fara suflare, ce m-as fi facut fara intalnirea atat de norocoasa de acum douazeci de ani?

Stelian Tanase

Noi intre noi

Nu cu multi ani in urma, cand s-a petrecut acel vartej cu acuzarea lui Alexandru Paleologu de politie politica, vorbeam cu un cunoscut prozator chiar aici, in redactia revistei 22. Tania Radu tocmai scrisese in apararea incriminatului (“doamna dumitale e un domn!”, avea sa-mi exclame la telefon impricinatul, cu un ton de Camera Lorzilor), iar eu, tocmai eu, cel obsedat de cand ma stiu de malversatiunile securistice, luptam in acel timp in fel si chip cu prieteni si neprieteni sa-i conving sa faca o ierarhizare a culpelor. Nu se poate sa-i tocam la nesfarsit pe Dan Amedeo Lazarescu, Paleologu sau Virgil Candea, in vreme ce-l reabilitam pe Pacepa, cat timp Ilie Merce si Ristea Priboi ne trimit bezele din parlament, generalul Plesita isi varsa balega pe toata breasla scriitoriceasca, iar noi cautam febril prin librarii cartile editate la Editura Paco, a colonelului Victor Achim, pastorul cu epoleti al Uniunii Scriitorilor!!!
In toiul pledoariilor noastre, prozatorul cu pricina s-a oprit brusc, parca electrocutat, m-a fixat cu privirea si a rostit un verdict care-mi rasuna si acum in auz ca o sumbra premonitie: “tu iti dai seama ca dupa ce s-or duce oamenii astia, Lazarescu, Paleologu, Monica si Virgil... o sa ramanem doar noi intre noi?!?”.
Pe moment, marturisesc, n-am cuprins cu mintea intregul peisaj - adevarat apocalips moral - conturat in formula asta: NOI INTRE NOI. Insa acum, pe masura ce trec anii si oamenii, incep sa ma ingrozesc. Asa cum, fara arhive nu ai identitate, fara batrani, fara valorile, pataniile, traditiile, codurile, intelepciunea, blazonul si mostenirea lor spirituala, n-ai nici coaja, nici miez. Esti faina, praf, uruiala. Cata vreme ai deasupra capului acoperisul varstei si experientei lor, cata vreme triumfurile, esecurile, erorile, exemplul lor iti stau deasupra pe post de paratrasnet, esti in siguranta. Poti sa dai oricand vina pe ei pentru ratarile tale, poti sa-i acuzi ca nu te-au educat la timp cum se cuvine, poti sa-i faci vinovati de divorturile tale, de ratacirile, saracia si viciile tale, ii poti folosi ca bici sau talisman, ca amuleta ori stergator de picioare.
Odata ei plecati, fiarele din fiinta urmasilor raman fara acest substitut de hrana si isi intorc, fatalmente, ranjetul si coltii unele catre altele. Ramanem asadar noi intre noi. Ce crunt suna formula, ce amenintatoare presimtirea, ce funebru tonul - nu vi se pare? Se citeaza adesea vorba lui Alexandru Marghiloman cum ca: zece ani de ocupatie germana daca ar mai fi avut Romania, tara ar fi fost cu totul alta acum. O fi fost, n-o fi fost reala, fapt este ca mesajul e “bene trovato”. La fel imi spun acum: zece ani de l-am mai fi avut pe “conul Alecu”, poate ca ne-ar fi lasat ceva mai putin barbari, mai putin colcaitori de veninuri, ceva mai relaxati, mai decrispati de ura. Poate ca ne-ar fi deprins, in sfarsit, sa ne primim musafirii in costum cu vesta si ac la cravata, cu pantofi orbitor cremuiti, butoni la mansete si batista la butoniera. Poate ne-ar fi invatat cum se merge nobil sprijinit in bastonul cu maciulie de argint. Poate ne-ar fi invatat pe deplin ce va sa zica rasul adevarat, sanatos si eliberator, ce valoare esentiala au avut rigorile si disciplina in evul mediu, ce va sa zica bunul conservatism al firilor liberale. Poate ne-ar fi convins pe toti de superbele rigori ale Bizantului si de rosturile profunde ale balcanismului pentru civilizatia occidentala, ca si de rezonul si blazonul mahalalei bucurestene a lui Jupan Dumitrache, ori de rostul actual al unor Jünger si Soljenitin.
In detalii nu intru. Am scris nesmintit, de vreo doua decenii incoace, despre aproape toate cartile sale. Stiam de la cunoscuti comuni ca l-a suparat ce am spus candva despre asa-zisa inconstienta a plezirismului si “dandysmului” sau intr-o cronica din 22 si vad acum, confirmata in scris de Monica Lovinescu, acea suparare: “Sunam si la Alecu si, in sfarsit, dam de el. Pare plictisit de al doilea articol scris de Dan C. Mihailescu in 22, lasand sa se inteleaga ca cinismul lui (pe care-l elogiase in cronica anterioara) duce direct la imoralitate. E preocupat doar de asta” (Jurnal, 3 martie 1996).
Ei bine, a trecut senin ca un domn peste obraznicia mucosului, pe care, ulterior, avea sa-l accepte in vizite de Craciun, ca intervievator in LA&I ori ca prezentator la Institutul Francez: “draga domnule Mihailescu, cine-i legat prin Caragiale, ca noi, nu se poate certa cu adevarat niciodata!”.
Zeii cei buni ai lecturii au facut ca anul acesta, in iunie, dupa doua luni de spital, operatie la inima, trei by pass-uri s.a.m.d., prima carte citita post-operator, pe patul mirosind a betadina, sa fi fost Breviar pentru pastrarea clipelor, convorbirile lui Alexandru Paleologu cu tanarul Filip Lucian Iorga. L-am sunat chiar atunci pe Toader Paleologu si l-am rugat sa-i transmita tatalui sau multumirile mele pure si simple pentru acea lectura vindecatoare. “O sa va telefoneze si tata, sa-i spuneti si lui ce mi-ati spus mie. Sunt sigur c-o sa-i faca placere.” Chiar asa a fost. “Draga, nu-i cine stie ce, nu-i o carte formidabila.” Pe mine m-a incantat, zic. Cel putin terapeutic: este o carte excelenta dupa operatii... A ras galgaitor, in felul lui inimitabil.
Am scris despre carte in Ziarul de duminica din 17-24 iulie, iar la telefon doamna Pia Paleologu mi-a relatat “placerea cu care Alecu a citit finalul”. Il reproduc aidoma aici, ca un ramas bun pentru (inca) o lume care dispare, lasandu-ne - carnasieri insatiabili - pe noi intre noi. “A fost o mare bucurie, conchide Alexandru Paleologu, sa ne vedem, sa stam de vorba, sa petrecem clipe impreuna”. “Aferim, coane Alecule, plecaciune domniei voastre!”

Dan C. Mihailescu