In memoriam VIRGIL IERUNCA

Fara Autor 06.10.2006

De același autor

Virgil Ierunca s-a nascut la 16 august 1920 la Ladesti (Valcea). A facut studii liceale la Ramnicu-Valcea si la Liceul "Spiru Haret" din Bucuresti. Obtine licenta in litere si filozofie la Universitatea din Bucuresti. Paralel cu studiile universitare, este redactor la ziarul Timpul (sub directia lui Mircea Grigorescu) si unul dintre intemeietorii revistei Albatros, suprimata de regimul antonescian. Impreuna cu Ion Caraion, a editat apoi revista Agora (in mai multe limbi), suprimata si ea de cenzura comunista, in 1947. A colaborat la Revista Fundatiilor Regale, Vremea, Fapta, Viata romaneasca, Universul literar, Kalende etc. In decembrie 1946 paraseste Romania, obtinand o bursa a guvernului francez. Se stabileste definitiv in Franta, unde desfasoara o bogata si rodnica activitate culturala. Intre anii 1952 si 1975, este redactor cultural in cadrul emisiunilor pentru strainatate ale radiodifuziunii franceze (Cronica ideilor) si redactor politic al emisiunii in limba romana. Din 1975, este cercetator la Centrul National de Cercetare Stiintifica (CNRS), sectia filozofie, si colaborator al postului de radio Europa Libera. In exil, sub egida lui Mircea Eliade, redacteaza prima revista romaneasca de literatura, Luceafarul. Ea este urmata, apoi, de alte publicatii: Caiete de dor, România muncitoare, Limite, Ethos. Colaboreaza activ si la alte ziare si reviste romanesti din exil. Scrie articole despre cultura romaneasca in diferite dictionare si enciclopedii din Franta si Germania, dintre care mentionam: Literatura romana, in Encyclopédie de la Pléiade (Gallimard, Paris, 1957; ed. a II-a, 1968); Literatura romana, in Histoire générale des littératures (Quillet, Paris, 1961); Scriitori romani, in Dictionnaire des Littératures (Presses Universitaires de France, Paris, 1968); Literatura romana, in Lexicon der Weltliteratur im 20 Jahrhundert (Freiburg, Basel, Wien, 1961); Scriitori si pictori romani, in Dictionnaire du surréalisme et ses environs (Office du Livre, Fribourg, 1982).

Volume publicate in limba romana: Romaneste (Fundatia Regala Universitara Carol I, Paris, 1964); Pitesti (Editura Limite, Madrid, 1981) si, sub titlul Fenomenul Pitesti, la Editura Humanitas Bucuresti, 1990; Subiect si predicat (Editura Humanitas, Bucuresti 1993); Dimpotriva (Editura Humanitas, Bucuresti, 1994). Editii critice (Al. Busuioceanu, G.M. Cantacuzino etc.), versuri in antologii publicate in exil. (sursa: www.humanitas.ro)

 

 

GABRIEL LIICEANU

Vehementa unei cauze inalte

 

(...) Asa cum s-a intamplat in cazul atator intelectuali romani, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au patruns in constelatia mea umana mai intai ca o "voce". Ei devenisera o functie, erau razbunarea partii noastre care nu ajungea sa se rosteasca. Acesti doi oameni au vorbit enorm, desfasurandu-se in timpul istoriei si recuperand teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce in ce mai mult, exact in masura in care in noi se articula, progresiv si iremediabil, tacerea.

Dar nu stiu daca e corect sa spunem "tacerea". Pentru ca lumea asta a noastra ajungea la ei sub forma de murmure, de soapte, de rumori. Noi eram cazuti in fundul gropii istoriei si mai degraba bolboroseam. Cu cat mai indepartate si neclare erau semnalele trimise din aceasta lume, cu atat trebuiau ei sa le capteze si sa le desluseasca mai atent. Cu cat mai aluziv si in suferinta era limbajul nostru, cu atat mai raspicata si sculpturala trebuia sa fie vorbirea lor. Ce "cuplu" formidabil au alcatuit ei cu noi! Istoria ne transformase in infirmi ai expresiei; ei ne inapoiau darul cuvintelor. Noi eram materia prima, geamatul, iar ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabila a insemnat pentru noi prestatia lor! (...)

Se intampla ceva ciudat, neobisnuit cu Monica Lovinescu si cu Virgil Ierunca: ei isi traiesc, in viata fiind, posteritatea. Intr-un fel, au lucrat pentru un moment al istoriei care, potrivit calculelor lor, urma sa survina dupa ce ei n-ar mai fi fost. Acest moment al istoriei i-a ajuns din urma sau, mai corect spus, i-a surprins iesindu-le in intampinare. Ca "gropari ai comunismului", ei au fost monumentalizati prin precocitatea istoriei. Cand, in 1984, m-am despartit de ei la Paris, fara sa stiu daca o sa-i mai vad vreodata, le-am spus, razand, ca ii astept la Bucuresti la coltul dintre bulevardul Monica Lovinescu si bulevardul Virgil Ierunca. Din punct de vedere "post-istoric", exact acolo ne-am si revazut, sase ani mai tarziu, chiar daca aceste bulevarde nu exista inca sau chiar daca nu vor exista vreodata.

Ceea ce caracterizeaza scrisul lui Virgil Ierunca este faptul ca poarta in el vehementa unei cauze inalte. La prima vedere stilul este al unui polemist si pamfletar care opereaza in registrul grav. Si totusi se intampla ceva mai mult aici. Imi vine sa spun ca Ierunca a pus la punct o tehnica de "a trage in teapa" in cuvinte. Celor care "prostituau cuvintele", cum singur spune, crezand ca in cantarul lumii treaba asta nu e inregistrata nicicum, el le intoarce partea taioasa a cuvantului, segmentul care strapunge si doare. Nu a stat pe ganduri, intrebandu-se daca are sau nu dreptul sa judece. Si l-a luat pur si simplu. Avea statura s-o faca. Exact ca in filmele in care justitiarul isi are intemeierea in simtul sau moral si nu are nevoie sa consulte oracolul inainte de a apasa pe tragaci. De la Calinescu sau Cioculescu si pana la ultimul poet de curte, nu conta cine sau de ce distorsiona cuvintele; important era sa existe cineva care sa le poata razbuna. Rolul acesta de razbunator al cuvintelor suferinde si l-a asumat Ierunca. (...)

 

(Declaratie de iubire, fragmente din volumul cu acelasi titlu, Humanitas, Bucuresti, 2006)

 

 

LIBUSE VALENTOVA, Universitatea Carolina, Praga

Domnul acela elegant

 

Am avut fericita ocazie sa-l cunosc pe Virgil Ierunca la Paris, in septembrie 1989, prin intermediul profesorului Alexandru Niculescu. Prima intalnire a avut loc la Café Cluny din Quartier Latin, cafeneaua preferata a d-lui Ierunca. La inceput, amandoi am fost oarecum stingheriti: domnul acela elegant cu o carte romaneasca in mana era pentru mine un nume important de la Europa Libera, iar eu eram o tanara asistenta universitara venita din Cehoslovacia socialista. Dupa cateva minute insa, am fost atat de prinsi in discutie, ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Marturisesc ca ascultam mai mult decat vorbeam, incercand sa aflu cat mai mult de la excelentul cunoscator al culturii si al literaturii romane.

Dupa 1990, datorita unei colaborari interuniversitare intre Institutul de Studii Romanice din Praga si Universitatea Paris III, am putut ajunge mai des in capitala Frantei. A fost o mare bucurie si o mare onoare pentru mine faptul ca d-na Monica Lovinescu si d-l Virgil Ierunca ma invitau atunci in casa lor de pe strada François Pinton, langa parcul Buttes Chaumont, din partea de nord-est a metropolei. Odata, in iunie 1994, am indraznit sa-i cer d-lui Ierunca permisiunea sa inregistrez pe caseta convorbirea noastra pe teme precum: literatura oficiala fata de cea de samizdat si cea de sertar; numele si cartile noi, aparute in literatura romana dupa schimbarile politice din 1989; relatiile dintre cultura romaneasca si cea europeana. La Praga, caseta audio si textul transcris al convorbirii, materiale de o extraordinara valoare informativa si etica, ne-au fost de mare folos, mie si studentilor nostri, in cadrul cursului de literatura romana contemporana.

Dat fiind ca scriu aceste randuri pentru revista 22, poate ar fi interesant pentru cititorii ei sa afle ce parere avea renumitul critic literar despre aceasta publicatie, la patru ani de la aparitia ei: "Dupa decembrie ‘89, asistam in sfarsit la un lucru pe care intelectualitatea romaneasca nu-l produsese pana atunci: mari scriitori, ganditori, eseisti sau romancieri, poeti parasesc literatura si devin gazetari, scriu eseuri politice. Acest lucru e foarte important, data fiind deosebirea extraordinara care exista intre situatia politica din Romania si aceea a celorlalte tari din Est. E si foarte imbucurator ca oamenii acestia isi sacrifica vocatia lor de creatori si devin observatori ai fenomenului politic. Chiar fara a avea cultura politica, sunt foarte priceputi si talentati, sunt printre cei mai buni ziaristi actuali (sunt totusi cei mai buni scriitori). Echipa revistei 22 este condusa de doua romanciere de mare talent, de Gabriela Adamesteanu si de Rodica Palade, care inainte n-au facut politica. Poeta Ana Blandiana n-a ramas nici ea in afara politicii, este creatoarea unei societati civile - Alianta Civica. Cel mai de seama critic literar, Nicolae Manolescu, nu numai ca intra in arena politica, dar devine si seful unui mare partid de opozitie, Partidul Aliantei Civice. La revista 22, unul din editorialistii cei mai buni este un adevarat savant, Andrei Cornea, specialist in literaturile clasice si orientalist. Deci in ceasul al doisprezecelea, scriitorii romani buni fac ceea ce faceau din primele clipe ale vremurilor grele scriitorii din Cehia".

Datorita consultatiilor oferite generos de Virgil Ierunca, am inceput sa ma orientez mai bine in valorile literaturii romane din exil si din tara, intr-o perioada tulbure, marcata de atatea schimbari si seisme, greu de inteles pentru un observator strain. Cartile lui, pe care mi le-a oferit cu dedicatii frumoase, se afla mereu la indemana, in biblioteca mea de specialitate, devenind din ce in ce mai uzate. Pe de alta parte, as vrea sa cred ca si pentru acest reprezentant de frunte al exilului roman, stima si prietenia unei romaniste din Cehia a fost o sursa de bucurie. Atunci cand am publicat intr-o revista prestigioasa din Praga o ampla recenzie a Fenomenului Pitesti, aparut in versiunea franceza, si i-am trimis un exemplar al numarului respectiv, mi-a raspuns printr-o scrisoare extrem de politicoasa, in care a tinut sa-mi spuna: "E poate textul ce m-a impresionat cel mai mult, desi - in mod neasteptat, Pitesti-ul a fost comentat de principale publicatii franceze, iar, in Italia, Corriere della Sera i-a consacrat o pagina. Ne pare rau ca nu ne-am intalnit la Bucuresti si sper - oare cand? - ca ne revedem la... Praga". (Paris, 3 septembrie 1996.)

De multe ori le-am repetat d-nei Lovinescu si d-lui Ierunca invitatia de a veni in capitala Cehiei. Din pacate, n-a fost sa fie. Daca Praga s-ar fi aflat direct pe traseul Paris-Bucuresti, atunci poate as fi reusit sa-i conving pe amandoi sa faca un popas in orasul despre care criticul roman, foarte bine orientat si in cultura ceha, spunea: "in ceea ce priveste lipsa de legatura a culturii romanesti si a intelectualitatii ei actuale cu scriitorii din celelalte tari foste comuniste, ma gandesc intai la Praga, fiindca, spre deosebire de celelalte capitale, acolo nu exista totusi zvarcoliri politice care in alte parti incetoseaza oarecum relatiile in cetate. In Praga, faimoasa lumina a acestui oras e  astazi in deplinatatea ei". (Iunie 1994.)

Anul trecut, in iulie, cand am venit la Paris intr-o scurta vizita, am vorbit la telefon cu Virgil Ierunca pentru ultima oara. Voiam doar sa-i salut pe amandoi si sa le urez insanatosire. D-l Ierunca s-a  intretinut cu mine cateva minute bune, iar in vocea lui am simtit simpatia si prietenia dintotdeauna.

In departamentul de limba si literatura romana al Institutului de Studii Romanice din Praga, numele lui Virgil Ierunca este foarte bine cunoscut. Acum cativa ani, o studenta a sustinut cu brio o lucrare de masterat cu privire la literatura romana din exilul francez, in care i-a dedicat un capitol aparte. Destinul a vrut ca sa discutam timp indelungat despre cartea Fenomenul Pitesti si despre autorul ei si acum cateva zile, mai exact marti, la 26 septembrie, cu ocazia sustinerii unei alte disertatii, privind literatura inchisorilor din Romania.

Personalitate marcanta a culturii si a literaturii romane din secolul XX, Virgil Ierunca ramane, prin opera sa si prin atitudinile sale, nu numai o prezenta vie pentru generatiile care isi mai amintesc prin ce am trecut, ci si un exemplu stralucit de tinuta intelectuala pentru cei tineri care abia intra in viata cetatii.

 

 

H.-R PATAPIEVICI

Martorul unei lumi

 

Despre oamenii insemnati toti stim ceea ce a decis istoria sa retina despre ei. Datele, faptele, realizarile. In fond, lucrurile comune: comune, pentru ca sunt in comun; dar comune si pentru ca, fiind facute, puteau fi facute. Insa restul? Ei bine, tocmai restul, partea nespusa, este ceea ce face posibil tot restul, pe care il stim din fapte, date, realizari. Restul, adica tot ce e a fost mai extraordinar intr-un om, il stiu numai apropiatii, intimii - ori nici macar ei. Omul nu este o existenta simpla, iar judecata asupra lui trebuie sa caute mult, si in toate directiile, pana sa surprinda ceva. Faptul acesta nu tine de incompetenta cunoasterii ori de imprecizia judecatii: tine de imprejurarea ca omul nu este numai o existenta spatiala - corpul, cu aparenta sa fizica; nu este numai o existenta temporala - viata, cu biografia sa vizibila; si nu este numai o existenta sufleteasca - chipul sau moral, cu amprenta inconfundabila a caracterului sau. Mai este si tot ceea ce nu incape in acest portret - care face posibil tot restul. Caci omul, asemeni labirinturilor infinite, este o fiinta a carei parte vizibila nu poate fi inteleasa fara a admite existenta unei nemasurate parti ascunse. Ascunsul, fireste, nu este ceea ce un om ascunde, ci este nespusul din spatele oricarui spus. De aceea, nu stim cu adevarat cine a fost un om pana nu aflam ce a ramas din el nespus, dupa ce tot ce a vrut el sa spuna s-a spus.

Din aparenta fizica a lui Virgil Ierunca ne-a ramas amintirea unei tinute demne, discrete si rezervate, de tip britanic. Cu un mers usor inclinat, parca sovaitor, corpul sau ducea prin lume o prezenta de o perfecta politete si sociala si intelectuala, marcata de o melancolie cand ganditoare, cand senina, cand visatoare, cand resemnata. Prin felul sau de a fi prezent, Virgil Ierunca impunea distinctia si buna crestere. Nu puteai imagina, de fata cu el, mojiciile si necuviinta. Avea tinuta, si o impunea si celor din jur. Fragil de constitutie, era inebranlabil moral. Caracterul sau combina inflexibilitatea morala cu amenitatea; decizia judecatii, cu melancolia evaluarii; sarcasmul, cu autoironia; finetea analitica era mereu insotita, la el, de un lirism care se incapatana sa viseze, acolo unde mintea hotarase ca e loc doar de analizat; avea umanitate chiar si in rezerva, iar felul sau de a dezaproba rusina, mai degraba, decat incita la reactie. Asa cum chipul sau fizic avea tinuta, chipul sau moral avea eleganta. Niciodata schimonosite, indignarile sale taiau in carne vie. Pe cei demni continua sa ii iubeasca si dupa ce judecata morala il separase de ei. Nu era ostentativ nici cand gesturile sale erau si, desi fondul judecatii sale era intotdeauna etic, nu avea nimic nici din mohoreala predicatorilor, nici din acreala rigurosilor, nici din suficienta caznitilor. Nu era pompos nici in solemnitate. La el judecata etica facea parte, precum igiena la omul civilizat, din firescul cotidian. Avea, daca ma gandesc bine, tipul acela special de fermitate lipsita de fasoane al tuturor celor care nu isi trag caracterul din ceva mostenit: o avere, o pozitie, un rang. Nobletea lui, ca a tuturor modernilor, venea din caracter, si nu invers. Nu impartasea superstitia moderna ca faptele trebuie despartite de valori si de aceea refuza sa fie ingaduitor cu justificarile estetice ale derapajelor etice. Avea scrisul precum tinuta: de o politete in care tot ce e bun era mereu atribuit, din generozitate, celuilalt. Iar in conversatie te facea sa i te simti egal, cand tu nu ii erai, de fapt, decat interlocutor. Niciodata rezerva lui nu era distanta, desi distantele sale fata de lucrurile pe care le repudia si fata de oamenii pe care ii dezaproba erau mari. Convingerile sale etice erau atat de putin politice, incat avea rezerve chiar si fata de compromisurile necompromitatoare.

Nici un portret al lui nu este insa intreg daca nu spunem ca Virgil Ierunca a fost martorul unei lumi careia i-a fost, sufleteste, martir. In mic, aceasta lume a fost Romania, pe care a iubit-o cu o pasiune tenace si definitiva si de care a suferit asa cum se sufera intr-o dragoste neimpartasita. In mare, lumea de care Ierunca s-a lasat martirizat a fost lumea din care omul modern l-a izgonit pe Dumnezeu si caruia ideologiile sale i-au ucis pana si urmele; a suferit de absenta lui Dumnezeu, asa cum sfintii sufera de prezenta lui: prin stigmate. De fiecare data cand il vedeam, regaseam la Virgil Ierunca, intacte, la fel de vii, cele doua suferinte: cea pentru Romania, mereu contrariata; si cealalta, fata de chipul absent al divinitatii, neimpacata.

Dar ceea ce a ramas nespus din Virgil Ierunca covarseste tot ce a fost spus. Biografii ii vor scrie biografia; fotografiile ii vor duce mai departe chipul; filmele ii vor pastra si pe mai departe mersul, infatisarea, gesturile, tinuta. Cu moartea lui insa, dispare fara urma combinatia aceea unica de vocatii si pasiuni careia toate lucrurile care ii supravietuiesc nu le-au fost decat consecinte palide. Gandirea lui avea solemnitatea veritabila a filozofiei, careia i-a fost un slujitor fidel toata viata. Sensibilitatea lui avea ardenta aceea nemistuita a poeziei, pe care a iubit-o si ilustrat-o fara incetare si ragaz toata viata. Simtul sau etic avea profunzimea muzicii, pe care a cultivat-o cu o ureche de muzician rafinat  toata viata. Raman, in biblioteca lui din strada François  Pinton nr. 8, toti martorii muti ai acestor vocatii si pasiuni: cartile, adnotarile, fisele si discurile. Si mai ramane cineva, sa marturiseasca despre Virgil Ierunca, cat de profund, mare si neabatut a fost: viata lui inca vie, martorul unic si incomparabil - Monica Lovinescu.

Cu Virgil Ierunca se stinge inca o data frumusetea lumii; iar a Romaniei ramane stirbita.

 

 

VLADIMIR TISMANEANU

Demnitatea spiritului

 

Stingerea din viata a lui Virgil Ierunca indoliaza nu doar viata intelectuala romaneasca, dar si intreaga comunitate a celor care cred in valorile societatii deschise, ale tolerantei si adevarului. Opera scrisa si vorbita a acestui veritabil moralist a jucat un rol crucial pentru cultura romana in timpurile cand parea ca imperiul minciunii va dura la infinit. Virgil Ierunca a fost un spirit eminamente liber, care a refuzat sa-si abjure ideile de dragul diverselor avantaje conformiste. La ce bun presupusa puritate a scopurilor, daca atingerea lor implica abdicari etice, tradari, calcarea in picioare a  tuturor principiilor presupus sacre, s-a in trebat el si ne-a invatat si pe noi sa ne intrebam, in compania autorului Omului revoltat? Abia dupa tragedia ungara din 1956 si mai cu seama dupa invazia Cehoslovaciei din august 1968, Sartre ajungea la o concluzie similara, scriind ca "scopul nu este altceva decat recapitularea mijloacelor utilizate pentru realizarea lui". Virgil Ierunca a stiut acest lucru inca de la sfarsitul anilor ‘40, cand altii, precum Eluard, Aragon si Elsa Triolet, cantau osanale lui Stalin, justificau procesele spectacol comuniste si jurau pe Cursul scurt de istorie al Pc (b) al URSS.

Chestiunea relatiei dintre ideologie si teroare a ramas actuala, iar in ce priveste destinul Romaniei in secolul douazeci, mai cu seama dupa 1945, este inca departe de a fi fost scrutata cum s-ar cuveni. Pentru mine, actiunea intelectuala purtata timp de decenii de Monica Lovinescu si Virgil Ierunca, cel mai onest si demn cuplu al culturii romanesti dintotdeauna, tine tocmai de acest registru camusian. Gratie scrierilor lui Virgil Ierunca si ale Monicai Lovinescu, am luat pentru prima data contact cu operele unor Alain Besançon, François Furet, Jean-François Revel, Jules Monnerot, Boris Souvarine, Pavel Tigrid, Ivan Svitak, Claude Lefort, Annie Kriegel, Alexandre Kojève si cati altii. De la ei am auzit prima oara despre Hannah Arendt si Jeanne Hersch. Tot de la domnul Ierunca, prin intermediul Europei Libere, am aflat despre monstruosul experiment de la Pitesti. Nimeni nu a facut mai mult decat ei pentru sustinerea directiei prooccidentale si liberale din randul intelectualitatii romane. Impreuna cu alti indragostiti de libertate din exilul parizian au fost mereu activi in sprijinirea disidentei romanesti. Au fost membri ai comitetului editorial al revistei alternative de cultura Agora, care a aparut in Statele Unite sub conducerea lui Dorin Tudoran. Au scris pe larg despre Pavel Kohout, Soljenitin, Vaculik, Koestler, Orwell si cati altii. I-am considerat si ii consider profesorii mei de spirit liberal anticomunist. Imi amintesc acum, dintre atatea discutii purtate de-a lungul anilor, o conversatie ce s-a intins pana spre zori, in legendarul lor apartament. Era, cred, in toamna lui 1987, scrisesem un articol despre Tragicomedia comunismului romanesc pe care il citisera si reflectam impreuna cu Monica Lovinescu si Virgil Ierunca asupra destinului stangii in sangerosul veac douazeci. La intrebarea mea legata de absenta unei directii critic-marxiste in Romania, domnul Ierunca mi-a spus ca raspunsul s-ar putea gasi in faptul ca in Romania nimeni nu a luat in serios marxismul, nici comunistii, nici anticomunistii. El l-a examinat cu neiertatoare si profunda luciditate, demonstrand ca miezul problemei se afla chiar in postulatele utopic-radicale ale doctrinei marxiste. Cand ii ironiza pe ideologii de serviciu ai partidului comunist (roman, francez, sovietic etc.), o facea de la inaltimea unei cunoasteri a traditiei stangii pe care acestia nu erau in stare sa o atinga vreodata.

Tratati drept naivi de catre acrobatii tuturor adaptarilor, Virgil Ierunca si Monica Lovinescu au fost consecvent netematori sa-si afirme optiunile intr-o lume in care nu putini s-au crezut chemati sa serveasca diversi potentati in numele unor "ratiuni superioare". Au stiut la timp ca les lendemains qui chantent sunt intotdeauna insotite de penitenciare si plutoane de executie. Virgil Ierunca a fost aparatorul unor valori care au fost si sunt nu o data ridiculizate. A fost un intelectual care se ferea de culorile tari si se indoia profund de imprecatiile oraculare. Somnambulii ideologici il exasperau, dar a stiut sa-i examineze cu pasiunea istoricului mentalitatilor si ideilor. Mai putin clement a fost domnia sa cu valetii puterii, cu toti cei care au cantat osanale nu din credinta, ci din cinic interes. Paginile Antologiei rusinii fac parte dintr-un efort intr-adevar eroic de a salva sensul demnitatii in timpuri de mocirloasa abjectie. Asemenea doamnei Monica, domnul Ierunca s-a dedicat acestui scop al pastrarii memoriei impotriva amneziilor atat de avantajoase pentru calaii totalitari. Cartea sa despre diabolicul experiment de la Pitesti ramane un document esential pentru priceperea mecanismelor celor mai terifiante de conditionare a psihicului sub comunism. In egala masura, apararea dimensiunii etice a culturii a fost unul dintre marile sale obiective creatoare. A reusit cu enorm succes. Daca este nevoie de vreo proba, este suficient sa ne reamintim nesfarsitele valuri de calomnii impotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvantarea (sau din ordinul) politiei politice comuniste. Ceea ce cei doi au intreprins vreme de decenii este echivalentul romanesc al exceptionalei publicatii Kultura, fara de care spiritul polonez ar fi fost grav vatamat.

Ar fi multe de spus despre gandirea lui Virgil Ierunca, in care tragismul viziunii sale metafizice se intalneste cu o incredere binefacatoare in sansele ratiunii. Adversar al fascismului si al comunismului, frati gemeni intru perversitate nihilista, Virgil Ierunca a trasat in opera sa liniile de forta ale unui democratism romanesc temperat, tolerant si precaut in raport cu cantecele de sirena ale mitologiilor radicale. Gratie eseurilor sale pe care le ascultam cu nesat, am inteles, student fiind, ce insemna crepusculul mitului marxist. Propria mea ruptura cu marxismul s-a intamplat tocmai sub imperiul lecturilor din autorii pe care ni-i recomanda, la Europa Libera, Virgil Ierunca. Cu eleganta, dar fara inutila timiditate, domnia sa a spus adevaruri indispensabile pentru onoarea culturii romanesti. De cate ori am avut prilejul sa ma aflu la Paris, m-am intalnit cu cei doi buni prieteni, doamna Monica si domnul Ierunca, si m-am simtit fortificat spiritual. Sa spun in incheiere ca este urgent necesara scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stanga febril antitotalitara pentru a ajunge, prin fascinante exercitii spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. Pentru mine si pentru generatia mea intelectuala, Virgil Ierunca ramane o figura exemplara de ganditor roman care si-a dedicat viata si opera luptei impotriva minciunii totalitare.

 

 

VIRGIL IERUNCA

Poznan

 

Asadar a fost cu putinta!

In vreme ce in Occident profetii obositi predicau in pustiul constiintelor lor intermediabilul dialogului cu tiraniile populare din Est, in vreme ce sociologii de cabinet intocmeau statistici patetice despre fericirea muncitorilor de pe aceleasi taramuri blestemate de istorie, in vreme ce invatatorii si fariseii de dincoace speculau asupra paradisului de dincolo - iata ca muncitorii dintr-o republica "muncitoreasca" si cu ei "poporul" dintr-o democratie "populara" dezmint naprasnic, dezmint prin sange, dezmint printr-un talc al sangelui caruia i se mai spune - simplu - sacrificiu, intreaga aceasta dialectica a netrebniciei occidentale care spune negrului alb, din amagire, calcul, istovire mintala si, nu arareori, cinism. (Pentru ca exista o specie noua de cinism in acest Apus ros de nostalgia propriei lui pieiri, cinism invers, cinismul vietii de ne-putere, o adevarata conjuratie a teroristilor demisiei cu orice pret! Si desi sunt legiune - legiune castrata a istoriei imediate - nu despre dumnealor anume vreau sa ma ocup azi.) Ci despre lectia pe care a primit-o de la Poznan tot ce este aici minciuna organizata, iresponsabilitate contagioasa, pleava, decor.

Impotriva tuturor acestor molii active care opun situatiei de a suferi tragic in istorie o mentalitate turistica de dus-intors inefabil, impotriva tuturor celor care se joaca cu focul libertatii si fac din ea pretexte subtiri, impotriva imbuibatilor istoriei care nu cred celor flamanzi de destin, impotriva tuturor acestora si multor altora, muncitorii de la Poznan s-au ridicat sa-si spuna cuvantul. Si cuvantul lor n-are nimic de-a face cu vorbaria celor ce-au rastalmacit pana si rosturile precise ale cuvintelor. Limbajul muncitorilor de la Poznan a fost simplu, asa cum simple sunt adevarurile mari, vrerile insesi ale conditiei omenesti: ei au cerut paine si libertate. Adica exact ceea ce le-a luat revolutia care le-a fagaduit in primul rand paine si libertate. Cum insa tirania a ajuns la situatia ei ultima, sclavii au trebuit sa ceara paine si libertate tot intr-o situatie-limita; ei au trebuit sa-si asume, constient, eroic, riscul de a muri exemplar, implorand marturia Apusului. O, cat as fi fost de fericit ca in locul oamenilor de afaceri occidentali luati - printr-o ironie mica a destinului - drept martori ai martirilor de la Poznan, sa fi fost acolo, langa drapelele muiate in sange de muncitor, langa tancurile stropite de acelasi sange strigator al muncitorilor, nu oameni de afaceri, ci vreunul sau altul dintre fariseii dialectici din Paris, care fac exercitii de idealism pe spinarea clasei muncitoare, un mandarin din ceasul al unsprezecelea ca Jean-Paul Sartre, un crestin ispitit ca François Mauriac!

Un lucru este insa sigur: cu sau fara prezenta fariseilor mei, aceasta cuminecatura inedita a Rasaritului de paine si libertate in sange concret, inaugurata la Berlin in iunie 1953 si re-traita si mai semnificativ in alt iunie 1956, nu poate sa nu fie un mesaj de speranta pentru noi toti cei fara tara si pe pamantul altora. Speranta aceasta ne-o dau cei ce-au urcat dincolo de deznadejdea lor. De aceea speranta aceasta e vie. De aceea urcusul teribil al celor de la Poznan e bunavestire.

... Scriu aceste randuri cand Parisul se straduieste sa-si sarbatoreasca ziua de 14 iulie. Si sunt perfect convins, privind peste perdeaua de fier strapunsa de sangele de la Poznan, ca altadata, sub alte vremuri, rascoala de la Poznan ar fi devenit revolutia de la Poznan, iar nu-stiu-cat iulie, nu-stiu-cat iunie.

 

14 iulie 1956

(Din volumul Romaneste, Humanitas, 2005)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22