De același autor
Ştefan Racovitză aduce în discuţie argumente interesante, dar insuficiente pentru a mă determina să-i accept opinia. Domnia sa se bazează, în primul rând, pe un argument ab auctoritate, spre a refuza să califice regimurile politice din România anilor 1938-1947 drept totalitare. Faptul că o serie de autori prestigioşi, pe care domnia sa îi enumeră, nu se referă la totalitarism atunci când ar veni vorba de România provine din faptul că, din păcate (toţi am avut prilejul să o constatăm), România nu este un subiect important în analiza istorică globală. Nu este cazul, aici, să încerc să analizez cauzele acestei puneri în umbră a istoriei noastre. Cu toate acestea, îmi asum răspunderea de-a afirma că regimurile din perioada menţionată au avut mai mult decât o „tentă fascistă“, cum mult prea pudic se exprimă d-l Racovitză.
Care sunt trăsăturile cele mai generale ale totalitarismului? Interzicerea pluralismului politic şi absolutizarea rolului jucat de stat în mersul societăţii. La care trebuie adăugată teroarea şi domnia fărădelegii, în sens literal.
Este notoriu faptul că regimul dictaturii regale, venit prin lovitură de stat (la 10 februarie 1938), a abolit Constituţia democratică din 1923, a interzis toate partidele politice existente, autorizând un singur partid (Frontul Renaşterii Naţionale), care sprijinea necondiţionat dictatura regală. Carol al II-ea a funcţionat astfel în virtutea principiului „statul sunt eu“, ceea ce în secolul XX este o caracteristică a societăţii totalitare. Arbitrariul statului şi caracterul lui criminal reies şi din teroarea pe care a administrat-o, când a înscenat execuţia extrajudiciară a celor 14 deţinuţi legionari, printre care şi a lui Corneliu Zelea-Codreanu, iar mai târziu execuţia, ca represalii pentru asasinarea primului ministru Armand Călinescu, a sute de legionari şi expunerea cadavrelor lor.
Statul naţional-legionar a avut o durată de viaţă de 140 de zile. Este o durată istorică scurtă în care el nu şi-a putut desfăşura toate valenţele. Este, totuşi, evident că partidele politice nu s-au putut manifesta sub nicio formă în această perioadă, iar statul şi Mişcarea Legionară erau confundate monolitic. Despre teroare, manifestată prin asasinarea unor figuri politice şi prin pogromul de la Bucureşti, nu mai este nevoie să dau amănunte.
Regimul Antonescu (viitorul mareşal începuse prin a se ralia Mişcării) a constituit şi el un stat brutal şi totalitar. Şi asta chiar înainte de intrarea în război. Partidele politice nu au funcţionat. Este adevărat că Ion Antonescu s-a consultat de câteva ori formal cu liderii politici, dar nu pentru a le urma sfaturile. Cu luciditate, Iuliu Maniu a opinat ca ofensiva românească din 1941 să se oprească la Nistru, ceea ce Mareşalul a refuzat. Pogromul de la Iaşi, la care poliţia a participat masiv, rolul armatei (şi mai cu seamă al jandarmeriei militare) în uciderile în masă din Transnistria completeză aspectul terorist-totalitar al regimului antonescian. În plus, Antonescu l-a sprijinit necondiţionat pe Hitler, fără să-i ceară măcar garanţii sau a limita ajutorul promis de România, ceea ce-l pune într-o postură de trădare a intereselor naţionale.
Îi mulţumesc lui Ştefan Racovitză că-l citează pe Alain Besançon, care spune că „ceea ce singularizează totalitarismele este că şi-au arogat dreptul de-a ucide“. Este tocmai ce cred şi eu şi nu pare să admită domnia sa.
Nu cred că pauperizarea populaţiei şi desfiinţarea proprietăţii private caracterizează totalitarismul, cum spune d-l Racovitză. În acest caz, statul nazist nu ar fi un stat totalitar. Hitler a redus şomajul, iar, până la distrugerile provocate de război, regimul Hitler a crescut mai de grabă nivelul de viaţă. Greu de spus totuşi că hitlerismul nu a fost totalitar.
„Avantajul“ regimului comunist a fost lunga lui durată. Totalitarismele de dreapta care l-au precedat în România au durat puţin: ceva mai mult de 2 ani dictatura lui Carol al II-lea, ceva mai mult de 100 de zile legionarii, ceva mai mult de 3 ani – în vreme de război – regimul Antonescu. Nefaste, ele totuşi nu şi-au putut da deplina măsură. Astfel, nu a putut să fie distrusă complet societatea civilă şi să aducă aceleaşi prejudicii pe care l-a adus gulagul românesc. Dar în intenţiile şi în violenţa lor, regimurile precomuniste, despre care am vorbit, nu au nimic de invidiat la comunism.
Îi sunt recunoscător d-lui Racovitză pentru fraza: „Cred că crearea unui astfel de muzeu al dictaturilor, cu anumite precauţii, este o idee bună, de luat în seamă, o astfel de instituţie contribuind la vindecarea românilor de falsele nostre complexe de superioritate, care sunt de fapt de inferioritate“. „Precauţiile“ despre care vorbeşte autorul privesc, probabil, considerarea fascismelor româneşti drept nontotalitare. Am arătat de ce nu pot fi de acord cu această opinie.
Cât priveşte ideea exprimată de acelaşi Alain Besançon, al unui posibil „dezechilibru în istorie, cel dintre hipermnezia nazismului şi amnezia comunismului“, el nu mi se pare primejdios în România, fiind mai mult o problemă a Occidentului. La noi, există o puternică nostalgie a dreptei extreme. Cine ia cunoştinţă de valul de antisemitism, de cultul lui Antonescu care se desfăşoară pe forumurile româneşti şi în genere pe Internetul de origine română, incomparabil mai vaste ca nostalgia comunismului, va fi de acord cu mine.
România cunoaşte Sighetul, un muzeu al comunismului şi al rezistenţei anticomuniste, o creaţie admirabilă, rod al strădaniei unei echipe însufleţite de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, de o echipă competentă în care a jucat un rol important Dorana Coşoveanu. Tot Blandiana şi Rusan animă în prezent Academia Civică, un mare centru de cercetare total independent al perioadei comuniste. Profit de această ocazie pentru a relansa îndemnul înfiinţării unui muzeu al totalitarismului românesc, care ar fi şi un muzeu al istoriei recente a României, al suferinţelor acestui popor, al ruinării sentimentului civic care explică în mare parte deriva coruptă în care a ajuns ţara. Voi reveni. //
Citeste si despre: muzeu al totalitarismului, pluralism politic, pauperizarea populatiei, regimul comunist, maresalul Antonescu.
