De același autor
Prezenţa unui vechi şi bun prieten din străinate, venit pentru o cură de tratament la Techirghiol, m-a împins să vizitez pentru 24 de ore staţiunea Eforie Nord. În iulie 2004, mi-am promis mie însumi să nu mai calc niciodată pe litoralul românesc al Mării Negre, după un sejur petrecut în Mamaia telegondolelor. Pentru el, am făcut o excepţie. Rândurile care urmează nu sunt altceva decât o descriere la rece a ceea ce am văzut în 24 de ore pe litoral şi, în special, în staţiunea Eforie Nord. Restul e tăcere. Şi durere, amestecată cu neputinţă.
Cei 21 de kilometri de autostradă între Basarab şi Agigea, inauguraţi cu multă pompă de premierul ţării cu puţină vreme în urmă, te aruncă într-o irealitate imediată. Pe un sens, bolizi care gonesc cu 130 de kilometri la oră pe o panglică de asfalt tăiată perpendicular pe calcarul alb al Dobrogei. De fapt, nu este vorba de o autostradă, ci de o jumătate de autostradă. Pe sensul celălalt, se ridică nori de praf de la autobasculante de mare tonaj. Se lucrează, se întreprinde ceva, în sfârşit. Conducătorul auto se repede la prizele de aer, la geamuri, totul trebuie închis repede înainte de a fi înecat în pulberea fină. De niciunde, apare pe autostradă o căruţă plină cu ţigani. Colectează fier vechi din zonă. Calul este asudat, plin de spumă albă ce cade în fâşii pe asfaltul negru. Biciuit sălbatic de conducătorul atelajului, aleargă la galop, la întrecere cu BMW-urile strălucitoare ca nişte gândaci de bucătărie de lux. Numai că panglica de asfalt proaspăt din ceea ce va fi odată şi odată autostrada A2 se termină repede, la piciorul podului de la Agigea. „Bulgaria“, stă scris mare pe un panou de orientare verde, ca o promisiune de mai bine. Intrăm din nou pe vechiul drum „european“, ce şerpuieşte chinuit de-a lungul staţiunilor litoralului.
Bară la bară, nerv în nerv, neuron în euron. Capacitatea de a răbda a acestui popor a fost şi va fi întotdeanua o mare necunoscută. De-a lungul şoselei, sub umbra rară a unor liziere infestate de gunoaie şi bidoane de ulei de motor aruncate neglijent, îşi fac veacul câteva „fete“ vesele. De fapt, nu sunt deloc vesele, sunt nişte fiinţe obosite şi chinuite, vai de ele. Supte de căldură, de ţânţari, de briza constantă a mării. Un turist blond pe bicicletă, cu facies teuton (în treacăt spus, unicul turist străin pe care l-am văzut în acest interval de timp), le face semne amicale cu mâna. Fetele nici măcar să chicotească nu mai pot.
Puţin mai departe, se întind cât vezi cu ochii hectare abandonate de livezi. Piersici. Vânzători ambulanţi propun clienţilor din automobile piersici mari, zemoase, dulci ca roua zeilor. Sunt piersicile copilăriei mele, crescute acum sălbatic în livezile abandonate. După ce guşti aşa ceva, fructele aduse din Spania sau Grecia par a fi o glumă proastă. Livezile sunt abandonate, fructele se încăpăţânează să crească. Şi nu sunt nici modificate genetic, nici stropite cu chimicale. Memoria comunismului poate lua uneori şi formă vegetală, zemoasă.
Hotel Crizantema
Hotelul Crizantema (nume fictiv, hotelul însă real) din Eforie Nord este o relicvă a „ceea ce a fost odată“, la fel ca şi piersicile menţionate mai sus. Două stele, plantate cu ciment pe plăcuţa de la intrare. Mi-e foarte greu să descriu acest adevărat lieu de memoire al loisir-ului comunist. Impresia generală este aceea a unei bătrâne doamne care a primit în pripă injecţii cu botox pentru a fi frumoasă la nunta de diamant, dar ele i-au fost administrate în talpă. Lipsesc locurile de parcare. Hotelul acesta de sindicalişti trecuţi şi actuali a fost gândit în anii ´70 pentru cele câteva vesele Dacii 1300 şi nu pentru avalanşa auto de astăzi.
Maşinile sunt parcate direct pe iarba galbenă din jurul hotelului, „locurile“ create ad-hoc sunt marcate cu pietre, în parbrize sunt bilete cu numărul de telefon pentru că ieşirile din această pseudo-parcare sunt blocate periodic. Multe cioburi de parbriz pe jos. Sunt lămurit rapid de un domn în vârstă că noaptea se sparg parbrize, chiar şi pentru un prosop uitat înăuntru: „domnu´, să vă luaţi tot cu dvs. în cameră, nu lăsaţi nimic înăuntru“. Pronunţă cuvântul „tot“ cum ar scuipa coji de seminţe pe jos, din toţi plămânii. Încărcat cu toate bagajele, intru în holul hotelului. Domnu´ Puiu, domnu´ Mungiu, domnu´ Mitulescu şi alţi microtitani ai noului val al filmului românesc, dacă vreţi să găsiţi un decor mai adevărat decât originalul pentru viitoare filme cu filon memorial, mergeţi la Hotelul Crizantema! La intrarea în holul generos, slab luminat de plângerea subţire a unui bec economic made in China, se găseşte un fel de magazin care propune spre vânzare şampon cu urzică, apă de băut, vin şi alte articole de urgenţă. Perdele cu model de Paşcani atârnă pe cadre de lemn deasupra unor termopane ieftine. Pardoseala este de ciment, sala de mese aduce cu o cantină de întreprindere. Mirosul este greu, de ceafă grasă de porc, cartofi pai şi salată de varză, visul gastronomic al românului lambda.
Oricât ai fi de nepăsător faţă de trecut, nu se poate ca un astfel de loc să nu te arunce înapoi în anii ´80. Pentru că oricum nimic nu s-a schimbat de atunci, cu excepţia geamurilor cu cadru de plastic. Totul este păzit de un băietan obosit, badigard´, îmbrăcat cu o cămaşă de plastic albastră, obosită şi ea de atâta spălat. Se joacă neglijent cu un baston de bachelită neagră şi bea o cafea lăptoasă de un leu, de la automatul din hol, un alt obiect care strică armonia memorială comunistă a locului. Bastonul pare mai mare decât el. Prăpăditul acesta (o spun cu milă, cu drag, nu dispreţuitor) nu face altceva decât să sporească sentimenul de insecuritate şi îngrijorare pe care o ai la contactul cu acest hotel.
Nu-mi luaţi bucuria de a vă descrie şi camera de hotel, 50 de euro pe noapte, în vârf de sezon turistic. Uşa camerei nu se lasă deschisă, unul dintre şuruburile clanţei este lipsă, broasca înghite cheia şi nu vrea să o mai dea înapoi turistului panicat. Mocheta vişinie (sic!) susţine pe suprafaţa sa uzată un mobilier cvasimonahal: două paturi, o masă cu un televizor tip cub, model anii ´90, un taburet şi două noptiere. Pe hol, un dulap cu lemnul crăpat de la aerul marin. Pături cazone, voluminoase, par a fi blana ursului din pădure, aterizat şi vânat pe litoral. Pline de praf, inutilizabile. Pare că nimic nu s-a schimbat de la darea în folosinţă a hotelului până astăzi. Baia este renovată doar pe jumătate, cabina de duş nu are geamuri de protecţie sau altceva. Prosoapele roz sunt aspre ca viaţa din comunism translatată în neocapitalismul acesta de bazar. Sunt convins că majoritatea hotelurilor construite înainte de 1990 şi renovate rapid pe profit maxim de băieţii isteţi ai litoralului se aseamănă cu Hotelul Crizantema.
Staţiunea Eforie Nord
Am putut să străbat cu privirea, de la înălţimea etajului opt al hotelului şi apoi cu pasul staţiunea Eforie Nord. Vreau să fiu politicos, vreau să nu par pesimist, vreau să fiu un turist patriot. Nu-mi reuşeşte, îmi pare rău. Este un eşec: arhitectural, ecologic, urbanistic. Atunci când a fost concepută staţiunea, chiar şi arhitecţii comunişti şi-au dat seama că fragila faleză a staţiunii trebuie protejată cumva. Acum s-au construit hoteluri şi vile chiar pe marginea falezei. Viaţa lor este efemeră, dar nimeni nu-şi pune problema aceasta. Noile construcţii sunt vopsite în culori ţipătoare, predomină verdele auriu, turcoazul şi albastrul tare. Cu cât culorile sunt mai violente, cu atât maşinile parcate în faţă sunt mai impresionante. S-a construit peste tot, pe plajă, lângă plajă, pe fostele spaţii verzi dintre hotelurile iniţiale. Străzile care duc către plajă sunt pline cu sute de dughene care vând totul şi nimic. Bazar cu marfă de China. Pe stâlpii de iluminat public sunt lipite cu bandă adezivă afişe cu omniprezente „pelerinaje“. Pe lângă vizita la mănăstirile din zonă este oferită, scurt, milităreşte, şi o „masă călugărească“.
Senzaţia generală este una de sufocare, de vampirizare a turistului. Ceea ce m-a mirat cel mai mult este resemnarea nepăsătoare, aproape veselă, cu care această masă de oameni priveşte şi primeşte ceea ce i serveşte în jur. Aici nu mai este vorba de odihnă, nici de loisir, este pur şi simplu o acţiune de hăcuire, de jaf asupra unor oameni dezorientaţi, de pe urma căreia profită o faună veselă şi făra scrupule. Voi opri poveste mea pe plajă. Ultima redută de distrus, restul poate fi aruncat în mare. Umbreluţe plantate una lângă alta, şezlonguri de plastic de închiriat la numai 20 de lei pe zi. De fapt, dacă nu închiriezi, nu prea ai loc pe plajă, cei care se încăpăţânează să reziste trebuie să-şi întindă umilul cearşaf chiar în buza plajei, pentru a fi lins de valurile mai mari sau umplut cu nisip de mulţimea năvălind spre apa binefăcătoare.
Plaja este a poporului, îmi vine să strig în megafonul cu care ne torturează la fiecare 10 minute un tânăr care face publicitate unui spectacol-şuşă de teatru de vară. Digul din faţă a fost închis cu garduri de metal, are agenţi de pază şi foişoare de control acoperite cu rogojini. Chiar în centrul său se văd mai multe limuzine de lux parcate nonşalant. Să moară toţi duşmanii şi proştii de pe plajă, atunci când văd că valoarea adevărată, nene, se expune mai ales pe litoral. Unii se calcă în picioare, printre umbrele, alţii închid diguri întregi cu lanţuri de fier. Miroase urât. Marea miroase urât – nu mă înţelegeţi greşit – de la resturile de alge şi alte necurăţenii aruncate de miile de oameni direct în apă, coşurile de gunoi fiind rare spre inexistente.
Mă opresc aici. Am obosit, bănuiesc că şi dumneavoastră. Litoralul românesc este un capitol încheiat din transformarea post-1990 a societăţii noastre. Orice ministru al Turismului va prelua puterea de decizie, oricât ar fi de bine intenţionat, nu va mai putea face nimic în această veselă dezordine balcanică, pentru că limita la care încă se mai putea întreprinde ceva s-a depăşit de mult. Eforturi au fost şi mai sunt, reale, dar ele se pierd nevăzute în nisipul plajelor închiriate. Acum, cel mult, s-ar putea stopa puţin dezastrul. Niciun om cu bani de vacanţă de cheltuit, sensibil la ceea ce se petrece în jurul său şi dornic de puţină odihnă nu este atât de masochist încât să vină să-şi petreacă timpul în astfel de condiţii. Democraţia înseamnă, în fond, şi libertatea de a alege. Asta-i tot.
P.S.: Ba nu, am uitat ceva: în jurul orei 22, concert de alarme de maşini, orăcăind în aer ca nişte broaşte electronice. De ce oare? Basul profund al boxelor de mare putere ale discotecilor (pardon, cluburi, sunt un demodat, îmbătrânesc) de pe plajă, care tocmai îşi începeau programul, a sfâşiat aerul cu putere şi s-a oprit în senzorii de vibraţie ai maşinilor parcate lângă hotelurile de pe faleză. Alarmele s-au liniştit după câteva minute, maşinile sunt mângâiate tandru de proprietarii mândri de performanţele lor tehnologice. Încă o dată, valoarea contează. //
Citeste si despre: litoralul romanesc, statiuni de la mare, hotel de sindicat, turisti la mare, litoralul bulgaresc.
