Bancuri cu banci din Romania

Radu Pavel Gheo 24.08.2005

De același autor

Ne modernizam, ne modernizam... Avem banci moderne, avem credite si carduri Visa si Maestro, si conturi in lei si in valuta si alte zeci de smecherii. Am intrat in mileniul III. Hip-hip-ura!
E drept, ca intr-un banc de pe vremea comunismului, eu, unul, nu pot sa strig “Ura!” cand e vorba de bancile romanesti. Ura... mi-o tin in suflet. Experientele avute pana acum cu bancile noastre m-au transformat intr-un retrograd. Dac-as putea, mi-as tine banii la ciorap: mi se pare mai sigur si mai profitabil. Din pacate, nu pot. Asa ca imi limitez cat pot contactele cu aceste institutii somptuoase, marmorate si termopanate, iar cand n-am incotro, ma resemnez sa fac precum turcul din proverb: platesc. Si nu ma refer aici la nenumaratele banci care au dat faliment pe banii naivilor, ci la unele care duduie de cat de bine le merg afacerile. Desi trebuie sa recunosc ca relatia mea cu bancile a inceput prost: cu o intuitie greu de egalat, am decis sa ne plasam “darul” la doua institutii financiare in voga la acea vreme: Credit Bank si SAFI Invest. Dupa cum poate unii isi amintesc, au fost doua din marile tepe trase clientilor in Romania anilor ’90. Asadar, s-ar putea zice ca am un ghimpe psihanalizabil impotriva bancilor si bancherilor.

Proastele obiceiuri americane

De fapt, pana la urma, pentru atitudinea mea sunt de vina, desigur, tot americanii. Taranul de mine a luat contact mai serios cu un sistem bancar modern in anul petrecut in Statele Unite. Acolo am avut un cont de debit deschis la Bank of America, o banca populara si - spre norocul meu - deloc elitista, care ne-a deschis un cont din prima incercare, fara nici o garantie din partea noastra (slujba, domiciliu stabil... desi in America asa ceva nu prea exista).
Primul soc ni l-a produs cladirea bancii: o constructie banala de ciment si rigips, cu un singur etaj, cu ghisee ca la gara, fara separatoare de sticla, fara gresie si faianta, fara lift exterior sau interior. Mai tarziu am vazut si filiala zonala a bancii, cea din Seattle, si - culmea! - nici asta nu se deosebea mai deloc de modesta subfiliala in care am intrat prima data cu teama, ca romanul patit. Curat, placut, eficient (oho!), dar modest, asa de modest... Cred ca orice bancuta de cartier de la noi, cu marmura si termopanele ei, s-ar uita de sus la asa ceva. M-a uimit apoi si un alt fapt banal: la deschiderea contului in Statele Unite noi am depus nu bani, ci niste cecuri de calatorie, cumparate din Romania cu un comision zdravanel. Am si fost avertizati ca, la reconvertirea lor in dolari, vom mai plati un comision oarecare. Ei bine, transferul lor in cont s-a facut direct, la valoarea nominala, fara nici un comision de transfer, fara nici un comision de deschidere sau operare a contului, fara nimic. Iar apoi, pret de un an, relatia noastra cu banca a mers lin, calm, fara pretentii din partea lor (eventual cu pretentii din partea noastra, ca doar eram clienti!) si s-a incheiat la fel de calm, doar cu o mostra de tupeu din partea noastra: la lichidarea contului, am cerut sa primim bancnote cat mai noi si mai putin uzate, asa ca - dupa principiul “fostul nostru client, stapanul nostru” - oamenii au stat si au ales bancnote cat mai verzi si mai nesifonate. Ca sa intelegeti mai bine ce ciudata li se va fi parut cererea noastra, e bine sa spun ca in State o bucata de bancnota e acceptata ca bancnota intreaga daca hartia ei reprezinta mai mult de jumatate din bancnota originala, iar bancnotele rupte, sifonate, spalate sau vechi de treizeci de ani sunt la fel de valabile ca si cele emise ieri de monetaria SUA.

Cum sa te jefuiesti cu o banca

Un an e suficient ca sa-ti creeze obiceiuri si reflexe. Unele bune, altele proaste. Din pacate, reflexele noastre bancare au fost din cele proaste: in Romania ne-au provocat doar dureri de cap. Ne mai provoaca inca. Am aflat destul de repede ca banca din Romania la care ai un card de debit (cardul de salariu) considera ca se cuvine sa isi ia cate un comision pentru administrarea contului, pentru verificarea contului de catre client, pentru retragere, pentru hartia pe care imprima o chitanta de doua degete... “Asa e sistemul” mi s-a explicat, “nu se poate altfel”, iar eu, obisnuit cu celalalt sistem, in care nu plateam nimic, am oftat. De atunci ma tem si sa intorc cardul de pe o parte pe alta in buzunar, ca sa nu ma trezesc cu vreun alt comision, pentru utilizarea lui.
Cu sistemul de credit bancar nu m-am ciocnit inca. Am invatat de la altii. Am auzit insa de undeva relatarea trudei cu care - acum mai multi ani - niste consultanti de la Banca Mondiala au reusit sa convinga bancile de la noi sa acorde credite pentru populatie. Stiu ca acum suna incredibil, dar la acea vreme nu era. Consultantii astia, veniti din zone in care sistemul de credite era ceva la mintea cocosului bancher, le explicau responsabililor de la noi ca banca n-are decat de castigat, ca procedura e banala, ca se practica in tari care au un sistem bancar competitiv de secole, iar romanii dadeau din cap politicos si se incapatanau sa refuze, din simplul motiv ca mintea lor mai degraba contabiliceasca nu voia sa riste nimic nou. Ca fapt divers, merita amintit ca americanii get-beget din echipa venita sa educe bancherii romani au cedat (nervos, cred) relativ repede, iar cei care au insistat pana la capat au fost cei cativa americani naturalizati, nascuti in tari mai exotice, mai sarace si la fel de banuitoare ca si Romania, adica oameni care aveau habar de mentalitatea bancilor din lumea a treia.
Nu stiu daca povestea e intru totul adevarata. Ce-i drept, se potriveste ca o manusa pe mentalitatea functionarilor din cladirile botezate “banci” din Romania. Stiu insa ca, iata, bancile din tara noastra s-au dedulcit la oferte de credite. Mai mult, au invatat la perfectie arta contractelor cu paragrafe in small print, cu litere mici, pe care rar le citesti, dar care te-ar informa ca de fapt o sa ajungi sa platesti mai mult decat ai impresia ca o vei face.
Au si imbunatatit-o, cu geniul jumulitor caracteristic locului, astfel incat rareori un client afla toate taxele, comisioanele si adaosurile pe care le are de platit. Nici macar nu te poti revolta - ti se explica bland si convingator ca toate lucrurile alea despre care nu stiai erau atat de banale, incat nimeni dintre bine intentionatii angajati ai bancii nu si-a imaginat ca ar fi cazul sa le mai pomeneasca. Iar daca am intrat, inevitabil, in domeniul eticii profesionale, imi amintesc cu ce soc au primit bancile (ca, de altfel, si magazinele care acordau credite) decizia Bancii Nationale a Romaniei de a le impune afisarea dobanzilor reale, cele care includ respectivele informatii “banale”. Diferentele erau destul de mari ca sa dea un iz de camatarie mai rafinata (adica, banuiesc, fara raketi).
Un cec prea indepartat
Daca tot am pomenit de balamucul cu comisioanele “normale”, am aflat totusi cum se opereaza la o banca oarecare, dar mare-mare, cu o mana de valuta si ce foloase trage clientul de aici. Sa presupunem ca un cetatean oarecare primeste un cec din strainatate. Merge la o filiala a bancii si afla ca are nevoie de un cont in valuta. Dar nu-l poate deschide acolo, Doamne fereste!, ci numai la filiala centrala din oras a respectivei banci. Doar e cont in valuta, ah!, valuta! Doar la centru! Si omul are nevoie de un depozit initial in cont - de 35 de dolari. Sau de 25. Ba nu... functionarul suna la Centru si afla ca e vorba de 30 de dolari. Eficienta si precizie bancara. Bun. Omul nostru ajunge la filiala centrala, aia cu etaje multe, cu lift exterior de sticla, cu mozaicuri si marmura, si se duce la un ghiseu. Acolo afla ca, pentru a-si deschide contul in valuta, are nevoie de... 40 de dolari. Protesteaza - el stia de 30. Sau de 25. Hai, de 35... “Da’ cat aveti?” vine intrebarea. “Treizeci”, zice omul. Functionarul de la ghiseu se consulta cu un sef si anunta ca e bine si 30. Asta se cheama flexibilitate in relatiile cu clientii. Impresionant, nu? Macar se poate negocia.
Apoi clientul nostru arata cecul venit din strainatate. Functionarul ia cecul, se duce la alt ghiseu, il arata unei fete, care ia si ea cecul, mai cheama pe cineva, se aduna in cerc si se uita toti trei la cec, dupa care unul dintre ei dispare cu cecul undeva in spate si vine cu buna vestire: da, se poate. Se rezolva. Omul isi deschide contul pe baza de cerere individuala la un birou (sta la o coada), apoi, cu cererea avizata (?), merge la un ghiseu (alta coada). Acolo depune cererea, cei treizeci de dolari si cecul primit de peste granite. Intreaba, ca orice roman patit: “Mai trebuie sa platesc si altceva in afara de asta?” I se spune ca nu - exceptand comisionul perceput de banca pentru fiecare retragere. In Romania comisionul e la fel de inevitabil ca impozitul si moartea. Omul ofteaza resemnat si intreaba: “Dar banii mei?”. Afla ca, daca acel cec e valabil, banii ii vor fi transferati in cont pe baza cecului in cadrul unei operatiuni interbancare ce dureaza cel mult opt saptamani. Cu viteza diligentei de secol XIX. Dar macar se poate...
Opt saptamani si dureaza. Gura rea a unui amic cu firma mi-a soptit ca, in asemenea cazuri, banii din strainatate ajung mult mai repede (cum ar fi si logic), dar sunt rulati prin banci si scot ceva dobanda. Nu pentru client, desigur. Mi se pare exagerat, dar opt saptamani pentru autentificarea si achitarea unui cec e cam mult chiar si pentru Romania. De cand exista computere si retele interbancare, chiar si o saptamana e mult. Dar ce sa zic?... totusi nu sunt in bransa.

Un ciorap costisitor, dar frumos mirositor

Insa un lucru am aflat de la clientul despre care vorbeam: un cont in valuta nu-i decat paguba la casa omului. Cand, slava Domnului, banii ajung in cont si omul vrea sa-i retraga pe toti, lasand doar vreo trei-cinci dolari de samanta, sa aiba si el un cont in valuta pentru cand o sa devina miliardar cu vila la Saint-Tropez, afla ca banca percepe un comision de trei dolari lunar pentru administrarea contului. “Administrare” e un cuvant frumos din jargonul economistilor, care inseamna concret ca banii omului stau in cont, iar banca baga in fiecare luna mana acolo si ia ceva, in buna traditie a gestionarului roman de alimentara comunista. E o cheltuiala despre care nici un functionar al bancii nu spune nimic daca nu e intrebat. La intrebarea fireasca “si daca uit de cont, iar banca, tot luand asa, trei dolari pe luna, il goleste de tot?” raspunsul vine tot firesc: omul devine dator bancii fara sa faca nimic, doar pentru ca acolo se “administreaza” un cont gol. Dar contul subtire cu cheltuiala se tine. Macar are si clientul iluzia ca, la o adica, daca ajunge la stramtoare pe undeva prin strainatate, la New York, Paris sau Tirana, contul asta il salveaza. Ar fi bine sa nu ajunga in situatia asta nici macar in Focsani, ca sa nu-si ucida iluzia de respectabilitate pe care, cica, o da un cont in valuta. Realitatea e mai trista: din contul in valuta obisnuit pe care l-a deschis nu poate retrage bani decat de la banca respectiva - adica din tara. Mai exact - si mai grav: numai din cladirea unde i-a depus! De ce? De-aia. C-asa-i contul. Adica platesti trei dolari pe luna unui nene ca sa-ti tina banii la ciorapul lui. Care-i diferenta intre ciorapul lui si al tau? Pai, in primul rand, clientul curios afla ca totusi ciorapul bancii e mai sigur, iar, in al doilea rand, banca ii poate folosi mai bine. Ce-i drept, nu in folosul clientului, ci doar pe comisionul lui.
Normal, solutia cea mai inteleapta e sa-ti lichidezi contul cu totul. Nu si cea mai simpla. Un cont in valuta nu se poate lichida asa, ca la orice terchea-berchea de Bank of America, adica nu te duci la ghiseu, ceri banii (tai) si gata. Fericitul client trebuie mai intai sa discute cu un consultant al bancii (la o coada), sa depuna o cerere, sa ii fie avizata, sa se duca apoi cu cererea la un ghiseu (alta coada) si abia atunci isi inchide contul si, desigur, plateste iar. Plateste pentru lichidarea contului. La consultantii bancii sunt cozi peste cozi si, dupa o ora si ceva de asteptare, afla - printr-un simplu noroc - ca de fapt ar avea nevoie de o programare. Primeste un numar de telefon de la o functionara amabila si suna pentru programare, iar prima reactie a consultantului este o replica usor otarata: “Da’ de unde aveti numarul asta?” “De la o fata de la banca!” “Ce fata?”, reia consultantul. “De la care ghiseu?” Ei, o fata, de unde sa stie omul? Dar obtine programarea, scrie o cerere, i se avizeaza, se duce la alt ghiseu, i se lichideaza contul si... uff, scapa cu fata curata, usurat si la propriu, si la figurat.
Aici s-ar potrivi inca o scena din legatura de afaceri pe care am avut-o cu Bank of America, tot din momentul ruperii relatiei noastre - cel in care ne-am lichidat contul. Fiindca urma sa ne intoarcem in Romania, am cerut sa ne lichidam tot contul cu 24 de ore inainte de ziua plecarii. Atunci am aflat ca, pentru a face asa ceva, trebuie sa nu folosim cardul cu doua zile inainte de lichidarea contului. Astea erau regulile. Speriat ca tot romanul, dar si ofuscat - ca tot clientul american -, am anuntat ca eu habar n-aveam de regula asta si ca nici nu ma informase nimeni. Rezultatul? Functionarii mi-au acceptat imediat pretentiile, ba chiar si-au cerut scuze ca ne-au incurcat... in conditiile in care, fiindca ne lichidam contul, tocmai renuntam sa mai fim clientii lor. Si n-au perceput nici un comision.
(Acum, daca ma intrebati daca ni se spusese sau nu de interdictia de a folosi cardul doua zile inainte de lichidarea contului, marturisesc ca nu stiu. S-ar putea chiar sa ne fi spus. Dar nimeni n-a riscat sa puna la indoiala integritatea clientului... ma rog, a fostului client.)

Afaceri si putere

Aici s-ar putea ascunde o explicatie psihologica simpla, dincolo de comisioane, de lacomia institutionala si de incompetenta functionareasca. Daca ati vedea, puse alaturi, doua imagini - una cu clientul american in fata functionarului de banca de acolo si a doua cu clientul roman in fata functionarului de la noi -, ati intelege imediat. In America raporturile client-institutie sunt pur financiare, iar cele doua personaje au, la un nivel sau altul, relatii de afaceri. De aici politetea reciproca implicita, cu o nuanta de inferioritate a functionarului bancar. La urma urmei, clientul, si nu banca este cel care vine cu banii. In Romania, intre client si functionar politetea existenta ascunde - nu prea bine - o inferioritate evidenta a clientului, care e mereu dezorientat, trebuie sa semneze, sa faca dovada, sa arate ca e onest, prezumtia de la care se porneste fiind aceea ca acel biet client e un potential infractor. Inferioritatea clientului porneste de la faptul ca intre el si banca - prin functionar - se stabilesc relatii de putere, iar cea care detine banii (si puterea) este banca. Faptul e paradoxal, fiindca banii bancii tot de la clienti vin. Altfel care e rostul bancii?

Dupa vreo luna, bietul om vede ca totusi bancherii au avut si ei dreptatea lor: si-a cheltuit banii mai repede decat i-ar fi cheltuit banca administrandu-i contul. Si, uite, parca a inceput sa deprinda si tainele sistemului bancar semiprivat romanesc. Ca pentru orice lectie bine predata, a platit frumusel. Dar face. Stie macar atat: ca n-o sa incerce sa sparga niciodata o banca. Probabil ca pentru jaf armat aia i-ar lua un comision exorbitant. Ar ajunge sa-si lase gaj si pistolul, si ciorapul de pe fata. De-aia la noi numai bancherii sparg bancile. Treburile serioase se fac de catre profesionisti veritabili.

P.S.: Acest text reprezinta o imagine partiala si subiectiva a sistemului bancar romanesc. Orice asemanare cu realitatea este absolut intamplatoare, probabil accidentala si in nici un caz relevanta. (Pai ce vreti, sa fac pe eroul?! La urma urmei, am si eu un cont pe undeva, ce dracu’...)

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22