Destinul unui Rege

Destinul colectiv al unui popor şi al ţării care îi slujeşte drept cadru se oglindeşte deseori fidel şi firesc în avatarurile existenţei conducătorilor lor.


Destinul României şi al poporului român în vremea afirmării moderne şi a desăvârşirii naţiunii sunt consubstanţial legate de regimul monarhiei constituţionale, personificat de ramura dinastiei de Hohenzollern, care s-a aflat în fruntea ţării din vremea în care aceasta îşi pregătea desprinderea de sub dominaţiile străine în căutarea independenţei, efectiv obţinută, până când fluxurile şi refluxurile istoriei mondiale i-au răpit-o din nou. Răgaz scurt în termeni istorici – trei sferturi de secol -, dar cu atât mai semnificativ prin împlinirile sale la scară naţională.


Energia creatoare eliberată sau în curs de eliberare de sub dominaţiile străine, care îi înăbuşiseră vreme îndelungată virtualităţile, a început să se manifeste viguros şi năvalnic în urma evenimentelor din 1821 şi 1848, parcă în căutarea timpului pierdut din pricina vicisitudinilor istorice din secolele anterioare. Pentru împlinirea aspiraţiilor de recuperare istorică şi de integrare în lumea valorilor cărora naţiunea română în devenire le aparţinea prin vocaţie şi tradiţie era necesar un cadru politic corespunzător, creator de normalitate şi echilibru. Destinul a venit în întâmpinarea acestei cerinţe şi a aspiraţiei profunde din care s-a întrupat în persoana lui Carol de Hohenzollern, principe, apoi rege al României, şi a urmaşilor săi pe tronul ţării. Regimul a fost cel al monarhiei constituţionale, al pluralismului politic, al democraţiei, progresiv extinsă la ansamblul populaţiei, al libertăţilor garantate de stat. Eliberată din constrângerile externe şi interne din deceniile şi secolele anterioare, societatea românească a răspuns provocării pozitive a istoriei şi s-a integrat în efortul general european al modernizării, realizată la nivelul elitelor cu tendinţa de a se extinde la întregul popor. Însuşirile native mult timp oprimate şi-au spus cuvântul în noile condiţii de libertate în primul rând în domeniul spiritului, care a înzestrat ţara cu o cultură de înaltă calitate.


Un ciclu al istoriei universale a făcut posibilă această excepţională împlinire naţională, ciclul următor însă a acţionat în sens contrar. Exacerbarea antagonismelor de putere între statele continentului european a deplasat, în cele din urmă, centrul de greutate al politicii devenite mondială din aria echilibrului european tradiţional spre cei doi principali învingători ai celei de a doua conflagraţii mondiale, SUA şi URSS. Epoca bipolarităţii a lăsat România în sfera puterii sovietice, care şi-a impus propriul sistem de guvernare, totalitar, până la lichidarea fizică în masă a adversarilor efectivi sau virtuali, presupuşi doar. În balansul istoriei naţionale între hegemonia celui de Al Treilea Reich şi instaurarea deplină a dominaţiei sovietice asupra ţării s-a desfăşurat domnia celui de al patrulea reprezentant al dinastiei Hohenzollern pe tronul României.


Menţinut în scaun de regimul generalului Ion Antonescu, devenit apoi mareşal, care cunoştea rolul de primă însemnătate al monarhiei constituţionale în istoria naţională şi a avut înţelepciunea de a o respecta, chiar dacă redusă la o funcţie strict nominală, Regele Mihai a fost adus de împrejurări să împlinească prima sa acţiune de însemnătate naţională la 23 august 1944 când, printr-un act de excepţional curaj, înfruntând imensele riscuri inerente, a pus capăt alianţei cu Al Treilea Reich şi apoi a alăturat ţara coaliţiei adversarilor acestuia. Semn al aderenţei totale între dinastie şi naţiune – fapt de conştiinţă colectivă închegat în cele şapte decenii de înfăptuiri naţionale excepţionale sub predecesorii săi –, întregul popor român şi armata sa au răspuns unanim la semnalul transmis de Rege, pe care l-au urmat. Dar logica noii etape în care a intrat istoria omenirii s-a dovedit potrivnică aspiraţiilor naţionale spre libertate şi civilizaţie în spiritul valorilor europene tradiţionale. Decis să încorporeze ţările ocupate de armatele sovietice, dacă nu teritorial, cel puţin instituţional, într-un vast sistem de dominaţie exercitată prin avangărzile sale, partidele comuniste locale - de fapt „secţiuni“ ale Internaţionalei patronate de URSS -, Iosif Vissarionovici Stalin a hotărât, la sfârşitul anului 1947, radicalizarea regimurilor din ţările vasale, după ce timp de trei ani tolerase guverne de „largă concentrare democratică“, simulacru de pluralism strict controlat de comunişti.


Timp de doi ani şi jumătate, cât i-a fost dat să se afle nominal în fruntea ţării abandonate în sfera de influenţă sovietică, Regele Mihai a folosit slaba prerogativă care îi fusese lăsată de regimul ocupaţiei sovietice pentru a salva, cât era posibil, în condiţiile date, din dreptul de autodeterminare al naţiunii. Atunci când conjunctura a părut prielnică, a retras încrederea Guvernului Petru Groza, impus în martie 1945 de dictatul lui Stalin, comunicat prin A.J. Vîşinski. Din nou speranţele naţiunii s-au concentrat asupra persoanei Regelui şi a instituţiei naţionale supreme pe care o reprezenta. Participarea masivă a populaţiei la manifestaţiile prilejuite de aniversarea zilei de 10 Mai sau de onomastica regală au exprimat sentimentul ţării întregi, conştiinţa acesteia că în persoana Regelui şi în acţiunea sa se află cuprins şi apărat destinul întregii naţiuni române, grav ameninţată de cea mai sinistră dintre opresiunile prin care i-a fost dat să treacă de-a lungul istoriei sale. Iar când a sosit clipa sfârşitului domniei sale simbolice, când comuniştii, stăpâni pe toate organele puterii încredinţate lor de sovietici, au încercat să-l împingă la abandon pentru a câştiga un argument propagandistic în faţa naţiunii, Regele, credincios misiunii sale istorice, s-a înapoiat în ţară, cu toate riscurile inerente. Supus şantajului şi pentru a evita sacrificii umane fără speranţă de reuşită, el a părăsit ţara cu demnitate nealterată, rezervată pentru împlinirea în noile condiţii a datoriei sale istorice.


Tot ceea ce Regele a făcut în lungul său exil s-a aflat în perfectă concordanţă cu datoria faţă de ţară, pentru împlinirea căreia s-a păstrat intact. Iar când situaţiile noi i-au cerut să-şi spună cuvântul în chestiunile din ce în ce mai grave ale ţării, în care arbitrarul absolut al sistemului totalitar de tip şi model sovietic s-a împletit cu capriciile demente ale unui cult al personalităţii ridicol şi criminal în acelaşi timp, el nu a ezitat să dea urmare imperativului conştiinţei, al tradiţiei istorice româneşti, al cărei singur purtător se afla.


Mult timp, Partidul Comunist din România, autorul sau executantul loviturii de stat din decembrie 1947, pe care nu a avut curajul să o supună verdictului public, a preferat să ignore existenţa în exil a exponentului autentic al naţiunii. Produsul cel mai reprezentativ al acestei opţiuni a fost o lucrare colectivă consacrată actului de la 23 august 1944 şi repercusiunilor sale asupra desfăşurării celui de Al Doilea Război Mondial, al cărui sfârşit l-a precipitat; dar numele celui care a avut curajul acţiunii şi fără a cărui iniţiativă şi risc asumat desprinderea din alianţa cu Reichul ar fi fost imposibilă nici măcar nu e pomenit în lucrare. A fost una dintre manifestările falsului istoric absolut generat de esenţa însăşi a totalitarismului comunist, în cazul istoriografiei din România ceauşistă, a neo-rollerismului cu chip naţionalist.


Logica evoluţiei relaţiilor internaţionale a pus capăt aberaţiei ceauşiste, dar esenţa antidemocratică a puterii instalate în decembrie 1989 prin crimă şi fraudă la conducerea ţării şi-a pus inevitabil amprenta şi asupra atitudinii faţă de legitimitatea naţională. Era firesc ca noul regim, postceauşist, în fruntea căruia s-a instalat un kominternist neabătut în fidelitatea sa faţă de patria sa autentică şi de centrul ei, „oraşul lui Lenin şi Stalin“, în care îşi desăvârşise formaţia şi crezul politic, să ocolească problema esenţială a clipei, recuperarea legitimităţii naţionale. Trecerea de la totalitarismul comunist la varianta sa înşelătoare – o nouă „largă concentrare democratică“ - , mască a esenţei totalitare, a ocolit obligaţia apelului la naţiune, care ar fi avut dreptul, măcar atunci, să-şi manifeste deschis opţiunea. Iar când Regele Mihai, consecvent cu datoria impusă de legitimitatea naţională, al cărei singur titular se afla, şi-a făcut apariţia pe solul naţional, cripto-totalitarii instalaţi prin represiune şi asasinat la conducere, consecvenţi cu servitutea faţă de „farul luminos sovietic“ pe al cărui concurs armat îşi stabiliseră cele mai puternice speranţe, nu au ezitat să-i refuze dreptul de a reveni în ţară pentru a îndeplini pe solul naţional menirea pe care nu o abandonase în deceniile de exil forţat în străinătate. Mai mult, întrucât soluţia înmormântării în tăcere a problemei naţionale esenţiale – dreptul ţării de a-şi alege în libertate regimul – nu mai era posibilă, moştenitorii lui Stalin, Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu la conducerea ţării au recurs din nou la falsul mistificator de istorie.


Prin glasul unui purtător de cuvânt, noua conducere a încercat să azvârle oprobriul nu numai asupra Regelui, care întruchipa legitimitatea naţională, dar şi asupra întregii dinastii, acuzată că s-a situat de-a lungul istoriei împotriva intereselor naţionale, prin toţi reprezentanţii ei. Născut din teroare şi fals, comunismul din România, menţinut la putere după decembrie 1989, travestit în regim pluralist, a transmis firesc puterii succesoare tehnica sa de guvernare şi de falsificare a istoriei. Lăsând deoparte arguţiile propagandistice, rolleriste şi ceauşiste, unul dintre exponenţii puterii neocomuniste, care astăzi încă îşi face apariţia la televiziunile regimului, şi-a manifestat în limbaj de uliţă teama şi ostilitatea moştenită faţă de valorile naţionale autentice, într-un articol de presă cotidiană aşezat sub titlul „Fir-ai al dracului, majestate!“. Remarcabilă continuitate de la adversitatea învăluită în argumentaţie istorică la exclamaţia de mahala!


S-ar fi putut spera că, cu această trivialitate, s-a încheiat seria minciunilor, incriminărilor şi a vulgarităţilor la adresa dinastiei române şi a reprezentantului ei actual. Publicul românesc a avut însă de curând prilejul să constate că încă nu fusese parcurs întregul drum al falsificării şi calomnierii. Din loc înalt, de la însăşi persoana preşedintelui actual al ţării, a venit încununarea lungului şirag al falsificării şi blasfemiei, inaugurată în vremea lui Stalin şi a exponenţilor săi din România şi continuată cu asiduitate până la zi. Perseverenţa esenţială a puterii s-a manifestat inevitabil şi prin persistenţa sloganelor sale de justificare a actului de trădare fundamental. Şi a apărut – noutate ! - tema trădării Regelui Mihai în decembrie 1947 faţă de comunişti, când le-ar fi cedat puterea fără luptă. Oare acuzaţia nu vine de la un fost membru PCR? Oare nu înţelege nici astăzi fostul devotat al PCR că locul Regelui era acolo de unde putea sluji, în perspectivă, mai bine o cauză imposibil de apărat în imediat, dintr-un loc unde puterea uzurpatoare era sprijinită masiv de diviziile sovietice?


Unii comentatori cred că, pe lângă resentimente vechi de partid sau personale, această nouă invectivă, al cărei ridicol este învăluit de absurd, ar avea la origine calcule politico-electorale cu scadenţă în viitorul apropiat. S-ar putea însă ca asemenea calcule să se dovedească a fi eronate. Când Napoleon Bonaparte, chinuit poate de scrupule morale sau preocupat de eventualele urmări politice negative, în urma asasinării din porunca sa a ducelui d΄Enghien, posibil pretendent la tronul Franţei, el i-a cerut opinia în această situaţie delicată strălucitului său sfetnic, prinţul de Talleyrand, acesta şi-a sintetizat într-o frază gândul: „E mai mult decât o crimă, e o greşeală“ („c΄est plus qu΄un crime, c΄est une faute“). Viitorul ne va spune dacă remarca lui Talleyrand are aplicaţie şi în cazul în discuţie.


Sigur rămâne însă un fapt: regimul comunist şi cel post- sau neocomunist nu a îndrăznit niciodată să-şi legitimeze prezenţa la cârma ţării printr-o autentică consultaţie naţională. Până când o va face, legitimitatea naţională aparţine monarhiei constituţionale şi celui care a încarnat-o cu abnegaţie şi demnitate până în zilele noastre, Regele Mihai I.


Destinul e rodul interacţiunii dintre încercările vieţii – prielnice sau adverse – şi răspunsul dat lor de fiinţa umană. Regele Mihai a răspuns cu fermitate şi demnitate încercărilor istoriei, spre cinstea lui şi a ţării sale. //