Pe aceeași temă
Victoria lui Ahmadinejad va fi percepută ca un referendum de legitimare a politicilor sale antioccidentale.
Ministerul Iranian de Interne a anunţat, la 13 iunie, că alegerile prezidenţiale au fost câştigate, din primul tur de scrutin, de către actualul preşedinte Mahmoud Ahmadinejad cu 62,6%, în timp ce principalul său contracandidat, Hossein Mousavi, a obţinut 34% din voturi. La vot s-au prezentat 86% dintre cei 46,2 milioane de electori. Imediat, câteva sute de susţinători ai lui Mousavi au ieşit în stradă contestând rezultatul şi acuzând autorităţile de fraudarea alegerilor. Se pare însă că, şi de această dată, ultimul cuvânt aparţine liderului religios al Iranului, ayatollahul Khamenei, care a recunoscut, într-o declaraţie televizată, rezultatul alegerilor.
În Iran, preşedintele statului poate exercita maximum două mandate prezidenţiale consecutive, fiecare dintre acestea limitate la o durată de 4 ani. Totuşi, Constituţia Iranului permite opţiunea exercitării unui al treilea mandat, singura condiţie fiind aceea de a nu fi consecutiv celor două deja finalizate. Unul dintre paradoxurile politicii interne iraniene, confirmat până astăzi de fiecare ciclu electoral, este acela că niciun preşedinte în funcţie nu a fost învins atunci când a candidat pentru ocuparea unui al doilea mandat. Această realitate statistică l-a favorizat de departe pe actualul preşedinte Mahmoud Ahmadinejad. Înainte de a intra oficial în cursa electorală, toţi potenţialii candidaţi sunt validaţi de o structură compusă din 6 teologi şi 6 jurişti, un veritabil „Consiliu al corectitudinii politice“, care verifică conformitatea ideologică a candidatului faţă de preceptele Islamului. Pe fond, această structură reflectă natura constitutivă duală a statului iranian, în care o componentă teologică predominantă coexistă cu o dimensiune laică pragmatică.
Pentru alegerile de săptămâna trecută, din 500 de potenţiali candidaţi, doar 4 au primit validarea gardienilor corectitudinii politice: Mahmoud Ahmadinejad, Hossein Mousavi, Mohsen Rezai şi Mehdi Karroubi. Este important de semnalat faptul că ultimii trei au candidat pe platforme electorale orientate fundamental împotriva lui Ahmadinejad; acestea nu sunt neapărat prooccidentale, ci propun o resetare a relaţiilor cu Vestul pentru o mai bună avansare a intereselor naţionale ale Iranului. În ansamblu, Vestul nu trebuie să-şi facă iluzii. O schimbare de leadership la Teheran nu înseamnă neapărat un Iran mai conciliant. Garantul ultim al orientării politicii internaţionale a Iranului rămâne liderul religios, ayatollahul Khamenei.
Dar cine sunt cei care îl contestă pe Ahmadinejad şi care este bazinul lor electoral? Răspunsul la această întrebare este esenţial pentru identificarea acelor segmente ale societăţii iraniene care par să respingă orientările politice de fond asumate de preşedintele Ahmadinejad. Pentru că, departe de a fi o societate omogenă care se identifică simbolic cu „brandul Ahmadinejad“ sau care acceptă tacit şi pasiv politicile sale, Iranul oferă spectacolul unui electorat divers, cu aspiraţii şi viziuni diferite, în special în ceea ce priveşte relaţia republicii islamice cu lumea occidentală.
Mehdi Karroubi este un cleric moderat, fost purtător de cuvânt al parlamentului, care se bucură de sprijin în rândul tehnocraţilor, studenţilor şi al unei mari părţi a intelectualităţii. Numeroşi formatori de opinie din spaţiul mass-media sau personaje cheie ale echipei reformiste din jurul fostului preşedinte Khatami şi-au anunţat suportul electoral pentru acesta. El a candidat pe o platformă a schimbării, în special în zona politicilor economice, Karroubi fiind, spre deosebire de Ahmadinejad, un susţinător al economiei de piaţă şi al sectorului privat. Este, de asemenea, un susţinător al promovării femeilor în politică, asigurând-o pe Jamileh Kadivar, o cunoscută activistă în sfera drepturilor omului, de un rol proeminent în viitorul său guvern. Mehdi Karroubi este cunoscut totodată ca un critic acerb al politicii externe a lui Ahmadinejad, în special al stilului său agresiv, inflamator, ce reuşea să genereze întotdeauna adversitatea comunităţii internaţionale faţă de Iran. Fiind un cleric moderat, a promis reforme echilibrate, fără însă a repeta greşeala reformistului Khatami, prin alienarea forţelor conservatoare.
Mohsen Rezai, un fost comandant în unităţile Gărzii Revoluţionare, cu un doctorat în economie, a făcut parte dintr-un grup de consilieri ai liderului suprem, ayatollahul Khamenei. Era sprijinit de acele segmente ale forţelor conservatoare dezamăgite de leadershipul actualului preşedinte, de elemente ale Gărzii Revoluţionare şi ale clerului conservator. Platforma sa electorală s-a axat preponderent pe propunerea unor politici economice alternative. Rezai credea în necesitatea privatizării economiei iraniene şi în finanţarea, din beneficiile obţinute din petrol, a unor ample programe de infrastructură. Viziunea sa era aceea a promovării unui pachet de reforme structurale capabile să transforme Iranul, până în 2025, într-un lider economic şi politic al Asiei de Sud-Vest. Este singurul dintre candidaţi care, pe subiectul controversat al dosarului nuclear, ar fi acceptat un consorţiu internaţional (inclusiv participarea Statelor Unite), care să supravegheze pe teritoriul Iranului eforturile de îmbogăţire a uraniului.
Însă de departe cel mai reformist şi mai progresist dintre candidaţii care îl contestă pe Ahmadinejad este Hossein Mousavi, fostul prim-ministru, care a condus Iranul în perioada războiului cu Irakul din anii ’80. Deşi un apropiat al ayatollahului Khamenei, fondatorul republicii islamice, trecerea anilor l-a transformat pe Hossein Mousavi într-un realist pragmatic. Este sprijinit de intelectualitatea universitară, de clerul moderat, de studenţi, de clasa de mijloc urbană, de anumite segmente ale aparatului administrativ. Un preşedinte Mousavi promite revenirea la coordonatele generice ale politicilor fostului lider reformist Mohamed Khatami (cel care în 2003 a decis, pe fondul presiunilor exercitate de comunitatea internaţională, îngheţarea programului de înarmare nucleară a Iranului). Este un susţinător al drepturilor femeilor şi al libertăţilor civile.
În mai multe dezbateri televizate, a promis abandonarea stilului agresiv, de permanentă confruntare, consacrat de Ahmadinejad în relaţiile cu Israel şi Statele Unite. Este deschis unor negocieri autentice cu Statele Unite pe marginea militarizării programului nuclear al Iranului, dar susţine, în acelaşi timp, dreptul ţării sale de a dezvolta energia nucleară în scopuri paşnice. Mousavi consideră că izolarea politică şi economică a Iranului pe scena internaţională a adus grave prejudicii intereselor naţionale ale ţării sale. De aceea, el a pledat pentru detensionare şi cooperare ca fiind cele mai bune mijloace de promovare a intereselor pragmatice ale Iranului. Campania sa electorală a fost purtată sub sloganul emancipării societăţii de sub spectrul fricii: „Teama nu are numai un înţeles fizic, ci mai degrabă o stare de pace mentală trebuie creată la nivelul societăţii“, spunea recent Mousavi.
Una dintre consecinţele discursului preşedintelui Ahmadinejad a fost inocularea, la nivelul spaţiului public, a sindromului unei societăţi asediate de inamici externi. Rezultatul? O societate paralizată de frică, uşor controlabilă, care tinde să accepte instinctiv „adevărul“ lui Ahmadinejad. Atuurile actualului preşedinte iranian provin din capacitatea sa de a folosi populismul economic în scopul loializarii segmentelor celor mai sărace ale societăţii iraniene şi a electoratului rural. O mare parte dintre beneficiile obţinute din vânzarea petrolului au fost orientate cu prioritate pentru a asigura, artificial, un anumit nivel de bunăstare acestor categorii sociale vulnerabile economic. Discursul naţionalist, militant, retorica sa justiţiară cu accente antiestablishment, platforma anticorupţie, stilul său informal şi antielitist, uşurinţa de a interacţiona în mod natural cu electoratul sunt doar câteva dintre ingredientele care explică popularitatea şi succesul electoral al lui Ahmadinejad.
Toate acestea conturează însă o vulnerabilitate de fond a celor care candidează împotriva sa: Karroubi, Rezai, Mousavi sunt candidaţii elitelor intelectuale şi tehnocrate, ai unui electorat urban minoritar. Dimpotrivă, Ahmadinejad rămâne candidatul majorităţii sărace. //
