Pe aceeași temă
Traian Basescu nu a ascuns divergentele de opinie dintre Romania si principalele puteri occidentale in privinta independentei provinciei Kosovo nici atunci cand s-a aflat la Cotroceni, la o conferinta de presa comuna cu presedintele Sarkozy. Din acest punct de vedere, e prima oara cand Bucurestiul se afla pe o lungime de unda diferita in raport cu Washingtonul si cu Londra, intr-o chestiune majora de politica externa.
Doua sunt motivatiile vehiculate in spatiul public autohton pentru aceasta atitudine. Prima pare relativ artificiala. Tine mai degraba de un fel de mitologie a relatiilor dintre cele doua tari considerate speciale, privilegiate. In parte, aceasta conceptie, adoptata de multi in baza unor argumente in principal emotionale, isi are originea in discursul oficial promovat in perioada regimului Nicoale Ceausescu fata de fosta Iugoslavie condusa de Tito, ca o expresie a distantarii simbolice a Romaniei in raport cu Moscova, mai ales dupa episodul invadarii Cehoslovaciei de catre trupele Tratatului de la Varsovia. Sigur, nimeni nu contesta faptul ca intre cele doua tari nu a existat niciun contencios istoric major, dar de aici pana la a vorbi de un fel de fratie care traverseaza veacurile e o cale lunga. Iar daca in zona Banatului s-au dezvoltat in mod natural relatii speciale intre cele doua comunitati, existenta unui liant special intre sarbi si romanii din Moldova, Dobrogea sau Ardeal e extrem de discutabila. De altfel, chiar faptul ca sarbii si rusii mentin relatii cat se poate de cordiale, in timp ce, in Romania, perceptia marelui vecin de la Rasarit e preponderent negativa, pune probabil niste accente corectoare pe acest gen de aprecieri.
Al doilea motiv are la baza insa o serie de temeri cat se poate de concrete. Romania, ca si Spania, care are probleme cu Tara Bascilor, sau Grecia, din cauza relatiei cu Macedonia, ca sa nu mai vorbim de Cipru, o tara divizata, se teme ca declararea unilaterala a independentei provinciei Kosovo ar crea un precedent periculos in ceea ce o priveste. Ceea ce se va intampla in Kosovo ar putea avea insa o bataie mai lunga. Intra aici in discutie Transnistria, dar si tot felul de enclave din spatiul caucazian, cum ar fi in Georgia. Insa aceasta opinie pare deocamdata sa fie in minoritate in interiorul Uniunii Europene, in raport cu o pozitie transant proindependenta, exprimata in marile capitale de pe continent, la Londra, la Paris, la Berlin, la care s-au raliat pasiv, chiar daca fara mare entuziasm, si majoritatea celorlalti membri.
Principalul promotor al ideii independentei kosovare este Washingtonul. Americanii considera ca blocarea demersului ar duce la o noua explozie de violenta in Balcani, sperand ca Belgradul va fi pana la urma retinut in reactia sa, dincolo de o retorica virulenta, de asteptat pe plan intern, pentru a nu-si periclita sansele de a adera la UE. Si, mai ales acum, dupa ce au trecut si alegerile prezidentiale din Serbia, in care proeuropeanul Boris Tadici a castigat in fata ultranationalistului Nikolici, exista bune motive sa credem ca lucrurile vor evolua exact in acest sens. De altfel, deja agentii de stiri ca Reuters si AFP avanseaza ipoteza ca declararea independentei Kosovo va avea loc foarte repede, pe 17 sau 18 februarie, in timp util pentru ca reuniunea ministrilor de Externe din tarile membre ale Uniunii Europene de la sfarsitul acestei saptamani sa vina cu un raspuns comun fata de aceasta initiativa si sa adopte planul operational pentru misiunea UE la Pristina, care va superviza faza initiala a procesului.
Problema e ca, in ciuda previziunilor optimiste, riscurile unui derapaj sunt considerabile. Imparatul Franz Joseph al Austriei obisnuia sa spuna ca in Balcani evenimente aparent neinsemnate pot face ca lucrurile sa scape cu totul de sub control. Un semnal de alarma vine chiar de la Washington. Intr-un articol publicat in cotidianul Washington Times, fostul secretar de stat Lawrence Eaglegurger, fostul secretar adjunct al Pentagonului Peter Rodman si fostul ambasador american la ONU John Bolton se declara extrem de ingrijorati de faptul ca administratia Bush promoveaza ideea declararii independentei unilaterale a provinciei Kosovo, la presiunea liderilor albanezi din Pristina.
Intr-adevar. Chiar daca trecem peste problemele de ordin legal create de o declarare unilaterala a independentei, in afara unui mandat al Consiliului de Securitate al ONU, unde Rusia a anuntat deja ca va recurge la dreptul sau de veto, raman inca multe alte semne de intrebare privitoare la consecintele pe termen mediu si lung ale unui astfel de gest. Cel putin trei dintre ele dau serios de gandit. Prima este aceea ca, in mod inevitabil, relatiile dintre Statele Unite si UE, pe de o parte, si Rusia, pe de alta, vor deveni si mai tensionate. Ceea ce va face extrem de dificila colaborarea in alte regiuni, cum ar fi in Iran. In al doilea rand, Rusia isi va consolida in si mai mare masura un cap de pod la Belgrad, exploatand emotional capitalul simbolic oferit de pozitia sa de sprijinitor al sarbilor impotriva puterilor occidentale. Premiul oferit de la Bruxelles, acela al demararii procesului de aderare la UE, nu pare a fi chiar atat de apetisant pentru ca sarbii ca treaca usor peste pierderea Kosovo. Sa nu uitam ca victoria lui Tadici a fost pana la urma una la limita. Ceea ce inseamna ca aproape jumatate dintre sarbi, peste 47 procente, erau gata, daca sa nu renunte, in orice caz sa inghete integrarea europeana a tarii, votand pentru Tomislav Nikolici, un personaj absolut inacceptabil in Vest ca sef de stat.
In al treilea rand, secesiunea Kosovo intr-un climat international atat de ambiguu ignora cu totul realitatile economice si institutionale de pe teren. Cat de viabil poate fi Kosovo ca stat? Dupa ce va trece entuziasmul momentului independentei, chestiunile de ordin practic vor incepe sa fie mult mai vizibile. La Pristina va fi nevoie de un masiv flux financiar extern. Poate ca el va veni de la Bruxelles intr-o prima faza, dar aceasta nu poate fi o solutie pe termen lung, asa cum se vede foarte bine si in Bosnia. Si oricum, o potentiala integrare europeana nu se poate discuta decat intr-un orizont de timp destul de indepartat. In schimb, exista bune sanse ca liderii de la Pristina sa fie tentati sa se alature Organizatiei Conferintei Islamice, asa cum a procedat si Albania, pentru a primi sprijin economic. Care insa vine inevitabil la pachet cu influenta politica! Ceea ce inseamna aparitia unui alt cap de pod islamic in Europa.
Din pacate, nimeni nu poate oferi in acest moment o foaie de parcurs magica pentru Kosovo. Orice decizie are costurile si riscurile ei. Ce e sigur insa e doar faptul ca, intr-un fel sau in altul, ne indreptam catre o perioada tensionata intr-o regiune din imediata noastra vecinatate. Intr-o situatie in care Bucurestiul e nevoit sa mearga pe sarma, ramanand, pe de o parte, consecvent liniei adoptate si enuntate public, aceea ca nu va recunoaste oficial un Kosovo independent, fara a-i irita in acelasi timp peste masura pe principalii sai aliati occidentali. Ceea ce e o adevarata provocare. Mai ales atunci cand, prin tot ceea ce a facut in ultimul timp diplomatia romaneasca, nu pare deloc capabila sa gestioneze profesionist chiar si chestiuni cu mult mai putin delicate.
