Elisabeta și Philip – o dragoste care a durat șapte decenii

Singura constantă în cea mai mare parte a vieții Elisabetei a II-a a fost Ducele de Edinburgh. Prim-miniștrii și înalți curteni au venit și au plecat și fiecare an care trecea îi mai fura din prieteni, dar Prințul Philip a rămas alături de ea, cu câțiva pași în urmă sau atunci când dicta protocolul, timp de 73 de ani, scrie The Guardian.

Ea ar spune despre Philip că a fost un partener extraordinar și un triumf personal. De altfel a suferit profund la despărțirea de iubitul ei soț care a murit la vârsta de 99 de ani în aprilie 2021.

Prințul consort Philip era masculul „alfa” în mod natural și foarte direct, pierzându-și ușor răbdarea și fără să poată să-i sufere pe proști, caracterul său contrasta puternic cu cel al reginei, precaută și convențională prin definiție.

Deși respectuos în public, prietenii apropiați spun că în spatele zidurilor palatului era o atitudine mai mult patriarhală. În problemele de familie, regina s-a subordonat întotdeauna lui.

O întâmplare revelatoare a avut loc la începutul căsătoriei când prințul îi conducea pe Elisabeta și pe unchiul său, lord Mountbatten, la clubul de polo Cowdray Park. Lordul povestește că viitoarea regină era îngrijorată de viteza cu care conducea, stătea crispată și-și ținea răsuflarea, până când Philip a țipat la ea: „Dacă mai faci asta o dată, te dau jos din mașină”. Imediat Elisabeta nu a mai schițat niciun gest. La sosirea la destinație, Mountbatten a întrebat-o: „De ce nu ai protestat? Aveai dreptate, mergea mult prea repede.” La care ea i-a răspuns: „Doar ai auzit ce mi-a spus el”.

Nu că ar fi fost supusă. El a striga la ea așa cum striga și la alții și, potrivit biografului Sarah Bradford, ea nu îl contra niciodată și să-i spună: „Oh Philip. Taci! Nu știi despre ce vorbești!”

Ea și-l asuma, chiar și în prezența personalului. „Nu voi ieși din cabina mea până când nu-i vor trece toanele”, și-a amintit un consilier că a spus o dată regina la bordul iahtului regal Britannia.

Într-o vizită de stat în Australia în 1954, un cameraman care aștepta în fața cabanei cuplului regal pentru a o filma pe Regină când iese să privească urșii koala și canguri a surprins pe peliculă mementul când ușa s-a deschis brusc cu Philip zburând pe ușă afară urmat rapid de o pereche de pantofi de sport și o rachetă de tenis. Imediat, în cadrul ușii și-a făcut apariția regina strigând la el să se întoarcă și în cele din urmă târându-l înapoi în cabana în care erau cazați.

Câteva minute mai târziu, ea a reapărut, foarte calmă. „Îmi pare rău pentru acel mic interludiu”, i-a spus ea cameramanului. „Dar după cum știți, se întâmplă în fiecare căsătorie. Acum ce ai vrea să fac?” Cameramanul a scos filmul din aparat, voalându-l, și l-a predat secretarului ei de presă.

Fotografii ar fi putut observa, chiar și în anii de amurg ai cuplului, că Philip îi provoca o sclipire în ochi ca de fetiță, fie când îl încuraja entuziasmată la competițiile de conducere a trăsurii sau când îl privea vorbind cu oamenii de rând când mergeau pe jos. În timpul evenimentelor publice, ea era adesea văzută așteptând ca el să o ajungă din urmă. „Unde este Philip?” întreba ea, iar fața i se lumina când îl zărea apoi îndreptându-se spre ea.

Fostul ei secretar privat, Lord Charteris, a spus odată: „Prințul Philip este singurul bărbat din lume care o tratează pe Regină pur și simplu ca pe o altă ființă umană. El este singurul om care poate. Oricât de ciudat ar părea, cred că prețuiește asta.”

Comentatorii au dedicat mii de cuvinte analizării căsătoriei regale. Nimeni nu s-a apropiat pentru a descrie devotamentul ei pentru el la fel de succint cum a făcut ea însăși: „Este cineva care nu acceptă cu ușurință complimentele”, a spus ea într-un discurs la aniversarea nunții lor de aur din 1997. „Dar, pur și simplu, el a fost puterea mea și m-a susținut în toți acești ani. Eu, toată familia sa, această ţară şi multe altele îi datorează mai multe decât o să revendice el vreodată sau decât vom ști noi vreodată".

Verișori la a treia spiță (Regina Victoria fiindu-le străbunică), l-a întâlnit pe prințul Filip al Greciei – familia sa fusese exilată din țara după ce s-a proclamat republică – de mai multe ori. Avea 13 ani când a decis că el va deveni prima ei dragoste. Era în iulie 1939, în timpul unei vizite regale la Colegiul Naval Regal din Dartmouth, unde era cadet, și s-a trezit însărcinat să le distreze pe prințesa Elisabeta, căreia în familie i se spunea Lilibet, și pe sora ei, în vârstă de nouă ani, Margaret.

Marion Crawford, guvernanta prințesei, a scris mai târziu despre felul în care Philip, în vârstă de 18 ani, s-a priceput să sară peste plasele de tenis. „Am crezut că s-a distrat, dar fetițele au fost foarte impresionate. Lilibet spuse: «Ce bun este, Crawfie. Cât de sus poate sări»”, și-a amintit ea.

Biografii aveau să descrie mai târziu – în stilul Mills & Boon – cum, atunci când grupul regal a plecat cu iahtul, un număr de cadeți l-a însoțit vâslind în bărci, Philip fiind cel care a continuat să vâslească cel mai departe în larg.

 La 18 ani, el nu părea să împărtășească însă aspirațiile romantice ale lui Lilibet.

Nu s-a gândit la căsătorie, a spus el, până în 1946. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, totuși, când în calitate de aspirant pe HMS Valiant Philip a fost menționat în ordinul pe zi pentru acțiunile sale în timpul bătăliei de la Matapan, ea a păstrat o fotografie a lui la ea în cameră. Relația lor s-a dezvoltat în anii următori, pe măsură ce prințul fără țară a devenit un vizitator din ce în ce mai regulat la Palatul Buckingham, Windsor și Balmoral.

Casa Regală l-a considerat ca fiind sub nivelul unui pretendent la mâna Elisabetei. Regele  George al VI-lea a fost consternat că fiica sa s-a decis să se căsătorească cu primul bărbat pe care l-a întâlnit și a considerat-o prea tânără. Regina Elisabeta, mai târziu Regina Mamă, care nu a fost niciodată prea subtilă, la numit „hunul”, o referire la moștenirea sa mixtă daneză, rusă și germană. Fratele ei, David Bowes-Lyon, l-a respins drept „un german”.

Curtenii l-au considerat „aspru, needucat și probabil că nu ar fi credincios”, a scris Sir John Colville despre prima vizită a lui Philip la Balmoral ca pețitor serios

Dar Prințesa Elisabeta a fost de neclintit. Însă în Marea Britanie postbelică și cu surorile sale căsătorite cu naziști, căsătoria ei cu un german ar fi fost greu de vândut publicului. Practic fără bani, Philip nici nu avea nume cu rezonanță, cu excepția cazului în care nu i se lua în calcul numele dinastic danez Schleswig-Holstein-Sonderburg-Glücksburg. Unchiul său Dickie, mai târziu lordul Mountbatten, care l-a condus la altar, i-a oferit cu generozitate numele său de familie, care era el însuși o anglicizare a Battenberg-ului german, și îndrumându-l pe nepotul său să se naturalizeze britanic.

Mountbatten era încă un pas prea mare de făcut pentru politicieni, așa că regina a fost convinsă să păstreze numele, la fel de inventat, de Windsor, pentru casa regală.

Dar, știind cât de mult l-a rănit acest lucru pe soțul ei, ea i-a sfidat pe politicieni după nașterea prințului Andrew și a declarat că schimbă regulile, astfel încât descendenții ei, alții decât copiii ei și cei îndreptățiți să folosească titlul de Alteța Sa Regală, să poarte numele de familie Mountbatten-Windsor.

De-a lungul căsniciei lor, felul natural și prea atent uneori cu sexul feminin al lui Philip, a provocat bârfe despre presupuse aventuri. Oricare ar fi adevărul și nu a existat niciodată vreo dovadă a vreunei aventuri, circumstanțele excepționale ale căsătoriei lor trebuie să fi necesitat multă cedare și acceptare de ambele părți.

După cum a spus Philip în omagiul adus cu ocazia nuntii de aur soției sale: „Cred că principala lecție pe care am învățat-o este că toleranța este ingredientul esențial pentru orice căsnicie fericită. Și puteți să mă credeți că Regina are calitatea toleranței din abundență.”