Falsul sentiment de securitate al Varșoviei

Calculele unei țări depind de credibilitatea garanțiilor pe care le primește. Este credința care îl determină pe Sikorski să nu repete greșelile din 1939, când Polonia a crezut că era în siguranță.

Scandalul înregistrărilor a zguduit serios re­pu­tația Guvernului Tusk. Mai mult, îl expune și îl vulnerabilizează pe ministrul de Externe al Poloniei într-un moment cheie, aflat în plină campanie pentru unul dintre ce­le mai râvnite portofolii eu­ropene, cel deținut până în prezent de Lady Ashton. În ge­neral, nominalizarea unui reprezentant din valul estic, mai ales după Crimeea, ar fi un semnal simbolic pentru o Moscovă obișnuită cu lideri europeni care nu deranjează, șterși, care vorbesc perfect limbajul eurocraților, dar a căror autoritate se es­tom­pea­ză în fața capitalelor cu greutate. Cu Sikorski ministru de Externe, Europa ar intra într-o altă epocă, anunțând disponibilitatea de a ju­ca cu adevărat la scară mare, strategic, în li­ga marilor puteri. O realitate nu foarte con­ve­nabilă pentru mulți. Să nu uităm că energia și viziunea sa personală s-au regăsit în pro­iectul Parteneriatului Estic și în reconfigurarea NATO pentru a răspunde amenințărilor te­ri­to­riale venite dinspre „străinătatea apropiată“.

Dar să vedem ce îl incriminează. În mod par­ti­cular, o anumită declarație a făcut deliciul pre­sei: „Alianța polono-americană este lip­si­tă de valoare. Și chiar este dăunătoare, pen­tru că dă Poloniei un fals sentiment de se­cu­ritate. (…) Intrăm în conflicte cu germanii, cu Rusia și credem că totul o să fie bine pentru că americanii ne plac“. Sigur, totul împănat cu multă culoare similară ce­lei folosite de Victoria Nuland (de tipul „F**k the EU!“), dând impresia unui m­a­chia­velism, a unui dublu limbaj desprins parcă din lumea lui Frank Underwood, în serialul House of Cards. Dar, con­centrându-ne pe esența afir­mației, cuvintele lui Sikorski re­compun o imagine fa­mi­liară, deloc nouă din pers­pectiva dimensiunii ei publice. El vorbește despre o formă fără fond: o ali­anță lipsită de valoare, pentru că induce un fals sentiment de securitate. Iar această per­cepție este justificată, dacă o plasăm în con­textul dezbaterii care se poartă de ani buni despre credibilitatea garanțiilor de securitate oferite sub umbrela NATO.

Personal, nu am să uit niciodată cuvintele spu­se de Sikorski la Cercul Militar, în timpul Summit-ului NATO de la București, din aprilie 2008: „Dacă mă întrebați dacă este mai bine să avem garanții care nu sunt credibile decât să nu le avem deloc, atunci, vorbind foarte direct, experiența noastră istorică din Polonia ne arată că este mai bine să nu avem acele garanții. Pentru că în 1939 am crezut că avem garanții, dar s-au dovedit a nu fi cre­dibile din punct de vedere militar“. Contextul este foarte important. Înainte de invazia Geor­giei, dar la mai bine de opt ani de la intrarea în cea mai de succes alianță militară din is­to­rie, infrastructura NATO pe teritoriul po­lonez era redusă la „un centru nefinalizat de con­ferințe. Iar asta nu prea ne dă în­cre­derea că NATO va apăra acest centru de con­ferințe“. Pentru Sikorski, produsul unei culturi stra­te­gice unde experiența istorică rămâne o com­ponentă decisivă, credibilitatea unor ga­ranții de apărare colectivă stă nu doar în cu­vinte, în mesaje, în litera tratatului, ci în în­tru­chi­parea lor fizică directă pe teritoriul polonez. Expresia ultimă a solidarității stă în conținutul de la firul ierbii. De atunci începe să preseze constant pentru o arhitectură adecvată care să alunge sentimentul unei „false securități“, prin exerciții comune după scenarii de articol 5, prin elaborarea primelor planuri de apărare teritorială pentru Polonia și baltici și mai ales prin consolidarea prezenței americane la gra­nița estică. În cele din urmă, această ultimă componentă, investițiile în relația bilaterală cu Washingtonul, vine tot pe fondul ne­în­cr­e­derii în umbrela NATO, din nevoia de a o sub­stitui cu „cel mai puternic dintre triburi“. În această logică intră găzduirea scutului an­ti­ra­chetă, escadrila de F-16, presiunea pentru des­fășurarea de baterii Patriot. Până astăzi, toată această agendă, deși a avansat, împinsă de evenimentele din Georgia și Ucraina, ră­mâ­ne încă la un stadiu embrionar. Dezechilibrul anacronic dintre Vechea și Noua Europă este tot acolo. De aici percepția de falsă securitate, de „alianță golită de conținut“, pe care Si­korski a încercat permanent să o trans­for­me, încurajând un pivot al Washingtonului pe flan­cul estic: „ceea ce a reasigurat Germania în timpul Războiului Rece nu a fost articolul 5, care este în fapt destul de vag, ci prezența a 300.000 de militari americani“, spunea el în noiembrie 2009. Un mesaj similar, păstrând proporțiile, dădea chiar înainte de cel mai recent turneu al lui Obama la Varșovia de luna trecută.

Întrebarea este cum interpretează Moscova acest sentiment de falsă securitate? Ar putea ajunge la concluzia unui fost consilier al lui Reagan care, în revista National Interest, săp­tămâna trecută, remarca: „nu există niciun motiv de securitate pentru ca SUA să riște un război pentru Varșovia. Polonia nu a avut niciodată importanță strategică pentru Wa­shington“. Răspunsul lui Sikorski nu a în­târ­ziat să apară pe Twitter: „dacă asta credeți, atunci să nu ne mire nimic“. //