Pe aceeași temă
Evenimentele din Egipt sunt de natura sa repuna in discutie situatia tot mai incordata din lumea araba dintre islamici si laici.
De ce s-a ajuns aici nu este complicat de aflat: pentru ca cele doua parti s-au pregatit mai de mult pentru aceasta.
In 1928, in Egipt apare o miscare transnationala islamista intitulata Fratia Musulmana care, prin conducatorul ei Hassan al Banna, protesteaza cu mijloacele vremii impotriva imperialismului britanic devenit, prin Societatea Canalului de Suez din Ismailia, principalul factor de influenta in Egipt.
Noua organizatie politica musulmana isi precizeaza inca de la inceput orientarile ce o vor calauzi in procesul de construire a lumii musulmane.
„Allah este adevarul nostru suprem“, „Coranul este legea noastra, lupta este drumul nostru“ si „introducerea legii lui Allah in tara“ au fost si sunt principiile care conduc organizatia. In 1960, numai interventia „vizibila“ a Angliei si Israelului venita in sprijinul armatei egiptene a impiedicat venirea „democratica“ la putere a Fratiei. A fost interzisa, pentru ca germenii intentiilor de restructurare religioasa a societatii erau clar de atunci. Dupa aceasta perioada urmeaza un adevarat „razboi de gherila“ in care asasinatele au devenit principalul mijoc de rezolvare a disputelor. Septembrie negru, din 1970, din Iordania, asasinarea presedintelui Anwar Sadat sunt numai cateva exemple „de marca“ care au inceput sa defineasca elementele ce caracterizau Fratia Musulmana.
Pana la „Primavara Araba“, serviciile occidentale au controlat informational „miscarile“ organizatiei si uneori chiar „au ajutat“ anumite evolutii care convenea anumitor interese.
Dupa care s-a vazut usor ca orientarea Fratilor Musulmani era indreptata catre aplicarea, independent, a principiile enuntate inca la 1928, chiar daca contraveneau aspiratiilor generatiei tinere si ale unor unor paturi destul de insemnate ale populatiei.
S-a izbit, fara sa constientizeze, de impactul deosebit pe care accesul la Internet, Facebook, Twitter si consumerismul occidental l-a avut si il are asupra oamenilor lumii arabe.
Perspectiva intoarcerii la „Evul Mediu“ oferita de posibilitatea aplicarii legii islamice Sharia nu a mai devenit tentanta, pentru ca evolutiile cotidiene au creat un alt tip de comportament, cu o viata intr-un alt fel de tipar.
Aceasta perspectiva a „alertat“ intr-o anumita masura si interesele occidentale care, dupa „Primavara araba“ sperau intr-un anumit control asupra noii generatii de lideri ai lumii arabe.
Aceasta poate explica reactia lumii occidentale care „a aplaudat“ pozitia si reactia armatei egiptene care, desi incalca preceptele democratice, nu a ezitat sa-l demita pe presedintele Morsi, instalat la putere pe calea alegerilor libere.
Firesc, apare intrebarea: principiile democratice pot fi in contradictie cu sentimentele si aspiratiile unei parti a populatiei? Raspunsul este delicat, pentru ca, in fata cererii a 22 milioane de egipteni pentru demiterea presedintelui, armata a reactionat pentru „instaurarea“ normalitatii care „incalca democratia“. Un lucru ramane cert – la capitolele democratie, majoritate 50+1, interesul poporului, mai trebuie lucrat.
Nu se stie daca aceste evenimente vor fi momentul de schimbare a lumii arabe, dar sigur reprezinta timpul din care acest spatiu nu mai poate da inapoi. Argumentul cel mai elocvant poate fi adus si de cele intamplate in fosta Iugoslavie, si in prezent in Turcia.
Bosnia, dominata de musulmani, a deschis „portile“ in timpul razboiului pentru lumea islamica, care nu a ezitat si a raspuns prompt solicitarilor.
Rezultatul s-a concretizat prin inmultirea moscheilor si atat, totul spre surprinderea reprezentantilor gruparilor Fratiei Musulmane, care se asteptau sa gaseasca aceeasi lume ca a lor si in spatiul balcanic.
Nu s-a intamplat, pentru ca imaginea Imperiului Otoman a disparut de mult din regiune, iar trecutul tine de istorie si mai putin de constiinta prezentului.
Neootomanismul promovat de Turcia, prin ministrul sau de Externe, in Balcani a reusit intr-un anumit punct, pentru ca s-a apropiat de valorile culturale comune prin forta economica, lasand perceptia religoasa in plan secundar. Aceasta formula a convenit atat laicilor, cat si islamicilor (cati mai sunt) din Peninsula Balcanica. Manifestatiile din ultima perioada din Turcia au declansat o anumita prudenta din partea islamicilor balcanici fata de intentiile Fratilor Musulmani, care inca mai considara Balcanii o poarta de intrare in Europa.
In acest context, ceea ce se intamplat in Turcia capata o importanta aparte pentru lumea islamica. Premierul turc islamo-conservator, Recep Tayyip Erdogan, si-a declarat pe fata sprijinul fata de „aliatul Morsi“, apreciind destituirea drept o lovitura de stat. Pentru cunoscatori nu este o surpriza pentru ca Mohamed Morsi, imediat ce a fost investit anul trecut, a apreciat conducerea de la Ankara drept una de „success care poate deveni un model si pentru Egipt“. Dincolo de aceste aprecieri de „complezenta“, ramane o realitate dura pentru Erdogan. „Excluderea“ Fratilor Musulmani de la putere dintr-o tara apropiata convingerilor islamicilor turci aduce un sentiment greu pemierului turc, care s-a bazat pe succese economice si a crezut ca poate conduce tara dupa precepte proprii, in conditiile unei mize politice mari, organizarea unui referendum care sa transforme tara intr-un stat prezidential, cu Erdogan presedinte, din 2015.
Astfel, situatia din Egipt a creat un adevarat disconfort pentrul partidul premierului turc, care vede in cele intamplate in Egipt posibilitatea naruirii tuturor intentiilor islamice din Turcia.
De aceea, explicatiile cauzelor manifestatiilor sunt orientatate spre exterior, denumit ca principal factor destabilizator al Turciei.
Cotidianul Hurriyet consemneaza declaratia vicepremierului turc Besir Atalay, care acuza „diaspora evreiasca“ de organizarea si participarea la tulburarile impotriva guvernului si primului ministru. Nu au scapat de acuzatii nici presa straina si „fortele internationale“, interesate de destabilizarea tarii. Vicepremierul afirma, cu intentie sau nu, un adevar: „Turcia nu mai este ceea ce a fost inainte“.
Deriva autoritara a lui Erdogan, a fos, in fapt, factorul central al manifestatiilor care s-au transformat intr-un refuz fata de intentiile tot mai clare de „islamizare“ a societatii turce.
Motivarea actiunilor populatiei ca rezultat al interventiei fortelor „oculte“ din afara nu este o noutate, de aceea mecanismul de propaganda creat pentru presa proguvernamentala a avut o tinta concreta.
American Enteprise Institute, thing tank neoconservator, este considerat sediul actiunilor ostile impotiva Turciei, unde s-au planificat scoaterea in strada a populatiei apolitice. Mai mult, presa mentioneaza prezenta la sediul Institutului a unor fosti oficiali guvernamentali americani, precum fostul consilier pentru securitate nationala Elliot Abrams si a lui Donald Rumsfeld fost secretar al Apararii. Oficiali evrei si neoconservatori asociati la American Israel Public Affairs Council (lobby evreiesc din America) s-au alaturat acestei actiuni de destabilizare a situatiei din Turcia.
In fapt, manifestarile din cadrul AEI au existat, dar cu o alta turnura, care reflecta cresterea preocuparilor privind orientarile islamice din lumea araba.
Duritatea cu care a fost inlaturat Mohamed Morsi de la putere si manifestatiile din Istanbul si nu numai au aratat ca instalarea ramurilor dure islamice la putere poate deveni un factor deloc de neglijat in mentinerea echilibrului lumii musulmane.
Vicepresedinta AEI, Danielle Pletka, califica acuzatiile presei turce drept ridicole, ele reprezentand stadiul care arata „cum s-a scufundat Turcia sub guvernarea Erdogan, atat timp cat ziarele sale sustin teoria conspiratiei, pe care o citesc ca pe o addenda la Protocoalele Inteleptilor Sionului“.
Desigur, toate aceste aspecte sunt incercari de a depasi momentele tensionate, prin prezentarea de vinovati centrali ai situatiei din tara.
Indiferent de incriminarile aduse unor factori din afara, alaturarea cu situatia din Egipt ridica un mare semn de atentie pentru evolutiile din Turcia si asta in contextul situatiei din lumea araba.
In Siria, razboiul civil nu se mai termina, dar evenimentele de la Cairo au dat semnal serios pentru Fratii Musulmani, organizatori ai rebelilor sirieni. Acestia conteaza foarte mult pe ajutorul armat din afara, care se poate diminua in conditiile in care doua importatnte tari arabe, Emiratele si Arabia Saudita, si-au anuntat sprijinul financiar imediat pentru conducerea interimara de la Cairo.
Iordania si-a declarat sprijinul pentru noile autoritati din Egipt, in care vede posibilitatea stoparii asccensiunii Fratilor Musulmani si in alte parti ale lumii arabe.
Regele Abdallah ben Abdel Aziz aprecia interventia armatei ca o necessitate de a scoate Egiptul „dintr-un tunel, al carui capat Dumnezu stie unde ar fi fost “.
In acest context, vizibil indreptat impotriva islamizarii regiunii dupa model egiptean sau turc, premierul Erdogan refuza o convorbire cu El Baradei, noul vicepresedinte egiptean, pe motivul ca „nu este reprezentantul legitim al poporului egiptean“.
Asocierea clara a autoritatilor de la Ankara cu fostul regim de la Cairo reprezinta, fara indoiala, un pas riscant pentru acestia, in conditiile in care armata turca a fost asezata intentionat intr-un con de umbra. Intrebarea aparuta dupa manifestatii: pentru cat timp?
Un aspect ramane cert, incercarea Fratilor Musulmani in Egipt si a islamicilor conservatori in Turcia nu a gasit rasunetul pe care se sconta, si asta atat datorita conditiilor interne, dar mai ales celor externe.
Alternativa confruntarilor violente nu poate avea succes din cauza pozitionarii clare externe. William Burns, adjunctul secretarului de stat, a facut prima vizita a unui inalt oficial american dupa destituirea lui Morsi, in care s-a precizat de la inceput ca SUA sustine dreptul egiptenilor la democratie si va acorda sprijin pentru o tranzitie catre un guvern civil, transparent si ales in mod democratic.
In toate situatiile, ramane un aspect, lumea araba s-a deschis din nou. A fost la comanda, ramane de vazut.
