Pe aceeași temă
In decembrie 1988, in urma cu douazeci de ani, Organizatia pentru Eliberarea Palestinei (OLP), prin liderul ei de atunci, Yaser Arafat, recunostea statul Israel. Au urmat ani de negocieri, in diverse formate, avand drept scop gasirea unei solutii agreate de cele doua parti, palestiniana si israeliana, pentru mult dorita pace in regiunea Orientului Mijlociu. Momentele de confruntare violenta nu au lipsit dupa 1988, insa posibilitatea de negociere nu a fost niciodata in intregime exclusa. S-a conturat cu timpul in interiorul OLP un curent favorabil negocierilor cu Israelul, curent reprezentat de gruparea Fatah, dupa cum a existat si o opozitie constanta, incarnata de Hamas, la ideea recunoasterii unui stat evreu in regiune si, implicit, a posibilitatii negocierii cu o entitate inexistenta, din punctul de vedere al Organizatiei Rezistentei Islamice, Hamas. Disparitia lui Yaser Arafat si preluarea conducerii Autoritatii Palestiniene de catre Mahmoud Abbas s-a tradus in fapt printr-o imblanzire a tonului fata de Israel si o disponibilitate afirmata pentru ajungerea la o solutie de pace in "problema palestiniana".
Retragerea unilaterala a Israelului din Gaza, in august 2005, dupa aproape 40 de ani de ocupatie, a reprezentat o decizie contestata puternic de dreapta israeliana si de cei aproximativ 8.000 de colonisti din cele 21 de colonii israeliene din Gaza. Tensiunile acumulate in Israel, ca si in Gaza, ca urmare a acestei decizii, pot explica partial evolutiile ulterioare din zona. Frustrarile colonistilor israelieni la a caror evacuare s-a folosit de multe ori forta, la care se adauga frustarile populatiei palestiniene din Gaza, dezamagita de Hamas dupa alegerile legislative din ianuarie 2006, alcatuiesc in parte explicatii pentru momentul de tensiune la care asistam. Privind in urma la controversata retragere din Gaza din august 2005, ne revin in memorie prezicerile sumbre ale oponentilor acestei actiuni, care prevesteau ca teritoriile din Gaza vor deveni baza de lansare pentru rachetele Hamas, care vor tinti obiective israeliene. Dupa castigarea alegerilor din 2006, Hamas devine reprezentantul legitim al palestinienilor din Gaza si intelege sa se foloseasca de aceasta sustinere populara in continuarea rezistentei antiisraeliene. Diferendele intre cele doua factiuni palestiniene Fatah si Hamas se acutizeaza atat de mult, incat comunicarea dintre ele se face prin intermediari, asistand in tot acest rastimp la incercari succesive de conciliere, mediate de actori regionali importanti, precum Arabia Saudita si Egiptul. Devine tot mai limpede pentru statele arabe, dar si pentru comunitatea internationala, ca negocierile de pace intre palestinieni si Israel intalnesc un obstacol greu de ignorat in miscarea Hamas, care nu este dispusa sa renunte la propriile mijloace in abordarea relatiei cu statul evreu. Eforturile de mediere au de-acum doua directii: prima este interpalestiniana, abia cea de-a doua incercand o intelegere intre oponentii traditionali, palestinienii si statul evreu. Dintre statele arabe, Egiptul pare sa se fi implicat cu cea mai mare constanta in procesul de negociere interpalestinian, intre Fatah si Hamas, precum si in negocierile cu Israelul. Armistitiul la care s-a ajuns pe 19 iunie 2008 si care prevedea, in principal, o incetare a ostilitatilor intre Hamas si armata israeliana este unul dintre fructele acestor negocieri mediate de Cairo. De altfel, este cat se poate de explicabila si de naturala medierea Egiptului, dat fiind faptul ca este unul dintre putinele state arabe care au relatii diplomatice cu Tel Avivul si care au recunoscut statul evreu, Cairo implicandu-se traditional in rezolvarea "problemei palestiniene", fie si numai pentru faptul ca a administrat Gaza intre 1949 si 1967, iar influenta sa aici ramane considerabila. Nerecunoasterea statului evreu de catre miscarea Hamas face si mai dificila negocierea, oricare ar fi aspectul adus in discutie. Adaugam la aceasta refuzul actorilor internationali semnificativi de a recunoaste in Hamas un partener de negociere, miscarea aflandu-se pe listele organizatiilor teroriste ale mai multor state occidentale, ceea ce blocheaza pe de-a-ntregul orice tip de contact.
Acordul din 19 iunie 2008, sau armistitiul convenit pentru sase luni, mai prevedea, alaturi de incetarea schimbului de focuri intre Hamas si Israel, ridicarea blocadei impuse de statul evreu asupra Fasiei Gaza, precum si angajamentul luat de Egipt de a deschide punctul de trecere de la Rafah. Analizand cele intamplate, se pare ca niciuna dintre prevederile acestui acord nu au fost in intregime respectata, nici macar prima parte, intrucat schimburi de focuri au mai avut loc in rastimpul celor sase luni, atat dinspre Gaza, cat si dinspre teritoriile israeliene.
Strategia Israelului
Intrebarea care se ridica in majoritatea comentariilor referitoare la recenta interventie a armatei israeliene in Gaza, interventie la inceput aeriana vizand obiective Hamas, ulterior, din seara lui 3 ianuarie 2009, si terestra, ia in discutie momentul ales si oportunitatea actiunii militare israeliene. Comentatorii arabi ai evenimentului vorbesc despre o solutie de ultim moment a Israelului care miza pe erodarea puterii miscarii Hamas in Gaza si, in consecinta, pierderea puterii si legitimitatii populare de care se bucura in ianuarie 2006. Este ultima faza a strategiei israeliene de eliminare a Hamas din Gaza, strategie care a debutat cu impunerea embargoului asupra intregii regiuni. Hamas a devenit un element extrem de incomod, subliniaza analistii arabi, atat pentru Autoritatea Palestiniana, cat si pentru planul de pace, care prevede solutia celor doua state, unul palestinian si altul israelian in zona Orientului Mijlociu. Se explica astfel si interventiile moderate ale lui Abu Mazen, presedintele Autoritatii Palestiniene, care face apel la o oprire imediata a conflictului armat, fara insa a invinui Israelul pentru situatia creata.
De altfel, luarile de pozitie ale statelor arabe sunt cat se poate de moderate, unele, cum ar fi Egiptul, sugerand chiar responsabilitatea Hamas pentru situatia conflictuala creata. Relatiile Hamas cu Cairo sunt tensionate, autoritatile egiptene percepand miscarea din Gaza ca fiind o prelungire a Fratilor Musulmani, unul dintre cosmarurile puterii egiptene. Pe de alta parte, Egiptul, care a semnat un acord de pace cu Israelul si care are o deja o traditie a relatiilor cu statul evreu, prefera sa discute cu laicul Mahmoud Abbas, si nu cu miscarea islamista care administreaza Gaza. Ministrul egiptean de Externe, Ahmad Abu l-Ghayt, a declarat pe 27 decembrie 2008 ca guvernul egiptean a prevenit Hamas de mai multe ori asupra consecintelor incalcarii armistitiului, degrevandu-se astfel de vreo raspundere in privinta posibilelor urmari. Vizita ministrului de Externe israelian, doamna Tzipi Livni, la Cairo, putin inainte de declansarea atacurilor israeliene asupra Gazei, si informatia conform careia oficialul israelian i-ar fi adus la cunostinta presedintelui egiptean Muhammad Husni Mubarak intentia Tel Avivului de a bombarda Gaza au facut mass-media arabe sa acuze Cairo de complicitate tacita cu actiunea militara a statului evreu. Presa israeliana (cotidianul Haaretz din 25 decembrie 2008) afirma ca Egiptul si-a dat acordul pentru operatiunea israeliana in Gaza, informatie imediat dezmintita de Cairo. Aceasta reprezinta fara indoiala o secventa din razboiul mediatic si de imagine purtat de Israel, care doreste sa proiecteze imaginea unui razboi motivat si sustinut de majoritatea actorilor internationali, inclusiv de statele arabe implicate, intr-un fel sau altul, in procesul de pace din Orientul Mijlociu. Reactiile internationale confirma o astfel de imagine, fiind caracterizate printr-o tonalitate putin vocala, in maniera obisnuita. Desigur, este condamnata la unison interventia armata a statului evreu, reactia disproportionata a acestuia, victimele colaterale, se fac apeluri la incetarea imediata a focului, se intrunesc organismele internationale, Consiliul de Securitate al ONU, Organizatia Congresului Islamic, Liga Araba, insa fara adoptarea unei pozitii unitare si ferme, cel putin pana in momentul de fata. Lucrurile si evolutia acestora la nivelul reactiei internationale merg inspre concluzia ca Hamas se constituie intr-un element incomod, care impiedica procesul de pace si de negociere, iar blandetea declaratiilor sugereaza aceasta impresie. Hamas nu este totusi singur in regiune, in ciuda neintelegerilor evidente cu Cairo. Are relatii cu o serie de state din Golf, nemaivorbind de Siria (tara care-l gazduieste pe Khaled Mesh’al, seful biroului politic al miscarii Hamas), dar si cu Regatul Hasemit, unde dispune de un sprijin masiv din partea populatiei de origine palestiniana, precum si suportul Fratilor Musulmani, ramura iordaniana.
Scopul declarat al operatiunii militare este dezarmarea miscarii Hamas si distrugerea infrastructurii prin care aceasta s-a aprovizionat cu armament, in pofida embargoului israelian. Se pare ca informatiile despre cantitatile de arme acumulate in Gaza timp de doi ani au determinat autoritatile israeliene sa ia decizia unei interventii decisive. Actiunea terestra sustinuta aerian, declansata sambata seara, pe 3 ianuarie 2009, nu are ca obiectiv, conform Tel Avivului, reocuparea Gazei, ci eliberarea acesteia din mainile miscarii Hamas. Operatiunea nu pare sa fi reprezentat o surpriza pentru niciuna dintre parti. Astfel, liderii Hamas au promis o campanie extrem de grea pentru armata israeliana in Gaza, care "va deveni un cimitir pentru soldatii israelieni", in timp ce Israelul era hotarat sa nu repete experienta libaneza, din 2006, unde lipsa unei interventii terestre pare sa fi decis soarta conflictului.
Oportunitatea interventiei israeliene
Cat despre oportunitatea momentului ales, presa araba face aluzie la schimbul de stafeta de la Casa Alba si la gradul de imprevizibil pe care-l aduce noul presedinte. Aceasta interventie militara trebuia sa se intample inainte de 20 ianuarie, sunt de parere mass-media arabe, intrucat e foarte posibil ca noul presedinte american sa aiba o alta optica asupra conflictului din Gaza, diferita de cea a lui George W. Bush, numit de un comentator de la al-jazeera "Abu l-Hurub", tatal sau parintele razboaielor. Daca avem in vedere si atitudinea favorabila cu care victoria lui Barack Obama a fost intampinata in lumea araba, poate ca oportunitatea interventiei israeliene ne apare mai clara. Sigur, simpatia lumii arabe pentru Barack Obama nu se traduce in mod direct printr-o reactie similara a viitorului presedinte american.
Din spatiul arab, singura voce care s-a facut auzita intr-o maniera mai pronuntata la inceputul acestui conflict a fost cea a Hezbollahului libanez, care, dincolo de retorica obisnuita antisionista, a atacat dur Egiptul si, implicit, toate regimurile arabe care nu iau atitudine fata de agresiunea israeliana. Prin vocea liderului Hasan Nasr Allah, Hezbollahul a facut apel la poporul egiptean sa iasa in strada si sa impuna puterii politice comportamentul adecvat unui astfel de moment, precum si la armata egipteana, care era chemata la insurectie. Aceste declaratii trebuie intelese in contextul istoriei relatiei dintre Hezbollah si Israel, mai ales in cadrul evolutiilor conflictului dintre cele doua entitati din vara lui 2006. Trebuie tinut cont ca Hezbollahul poate exprima in acelasi timp pozitia altor actori regionali importanti, precum Iranul, care vede in acest moment o ocazie pentru a le reaminti si reprosa liderilor arabi incapacitatea de a gestiona "problema palestiniana".
In asteptarea unei reactii coordonate din partea statelor arabe, emirul Qatarului, Hamad ben Khalifa, lanseaza pe 4 ianuarie un nou apel pentru o reuniune de urgenta a Ligii Arabe, precum si pentru o incetare imediata a focului. "Ceea ce faceti acum, se adreseaza emirul Qatarului direct liderilor israelieni, isi va avea roadele mai tarziu, in memoria tinerilor arabi." Pare una dintre acele premonitii cumplite care prezic viitorul regiunii, insa nu trebuie sa ne indeparteze de un adevar mult mai apropiat si mult mai limpede, acela al imposibilei coeziuni si intelegeri intre factiunile care conduc destinul palestinienilor. Mergand mai departe cu constatarile de observator extern, lipsa de coeziune dintre palestinieni in conturarea unei pozitii comune se extinde la nivelul statelor arabe, afectand in maniera grava succesul oricarei initiative de pace in Orientul Mijlociu.
(Subtitlurile apartin redactiei)
*Asistent la Facultatea de Limbi Straine, Universitatea din Bucuresti
