Pe aceeași temă
S-a intrat în etapa a halucinaţiilor colective cu situaţia Greciei, aceea în care oamenii încep să reacţioneze mai mult la mituri şi legende decât la realităţi, care de fapt nici nu-i mai interesează prea mult. Ceea ce credeam că este doar poker de salon pentru condiţii mai bune pare să scape de sub control şi să ducă la o situaţie pe care nimeni n-o doreşte şi din care toată lumea are de pierdut, dar care prin jocul împrejurărilor devene inevitabilă: Grexit. La fel s-a întâmplat cu Primul Război Mondial, de la începerea căruia am comemorat anul trecut un secol: un dezastru produs în mare parte neintenţionat, de nişte războinici nepregătiţi şi ezitanţi ale căror agende parţiale s-au aliniat într-un mod fatidic.
Desigur că problema mare e la Atena, unde caricaturizările grosolane şi etno-clişeele de berărie au luat locul analizei lucide în dezbaterea a chestiunilor europene, pe fondul unei isterizări publice pe care actualul guvern n-a făcut decât să o alimenteze iresponsabil. Diletantismul a atins un maxim o dată cu anunţul premierului Tsipras că va convoca un referendum pentru duminică 5 iulie. Din păcate discursul său induce în eroare Parlamentul grec (care trebuie să aprobe măsura), votanţii şi opinia publică internaţională cu înclinaţii pro-Syriza, care nu se mai oboseşte să vadă care sunt faptele şi vehiculează bazaconii.
Or faptele sunt următoarele:
1. Reprezentanţii Greciei au ieşit din sală înainte să se încheie negocierile pe vreun acord oarecare, deci nu există un nou “pachet cu propuneri” valabil după 1 iulie care sa fie pus la referendum cu Da sau Nu. Pur şi simplu, tehnic vorbind în acest moment nu e deloc clar pe ce anumea vrea Tsipras să se pronunţe poporul.
2. Actualul acord de asistenţă se încheie în iunie, deci nu poate fi pus la vot în 5 iulie. Oferta (UE, Troicii, “instituţiilor”, etc) nu va mai fi valabilă la data votului.
3. Tsipras a făcut foarte clar prin tonul discursului său că recomandă votul “nu”, lucru confirmat explicit de câţiva miniştri. Cu alte cuvinte, guvernul va face campanie contra la referendum; are tot dreptul. Dar ce se întâmplă dacă poporul votează totuşi “da” (presupunând că s-ar depăşi problema de la punctul 1 şi s-ar şti pe ce anume)? Guvernul a sugerat că în acest caz va implementa totuşi măsurile cerute de parteneri (care? Cele din pachetul expirat? Oricum în răgaz de câteva zile pieţele vor reacţiona sever în direcţia Grexit, va fi panică, deci situaţia de fapt după 5 iulie va fi cu totul alta).
Cât de credibil e însă ca un guvern care a făcut campanie contra va pune în practică un program complex şi dificil în care a spus deja că nu crede? Cum s-ar spune, cu zero ownership? In condiţiile în care chiar din ceea ce a propus în campanie şi a încântat lumea nu a făcut nimic timp de şase luni: combaterea evaziunii, prinderea marilor evazionişti, instrumentarea câtorva cazuri exemplare şi recuperarea banilor la buget, etc? De fapt Varoufakis, ministrul playboy care are în subordine Fiscul, pare mai preocupat să facă ture prin Europa ca să adune material pentru următoarele sale cărţi de dezvăluiri cum a negociat el homeric cu Troika, cum a vrut şi n-a fost lăsat, etc, care îi vor relansa cariera academică într-o mare universitate occidentală de stânga, unde va fi primit ca erou.
In realitate, nimeni nu a împiedicat guvernul Tsipras timp de şase luni să prindă corupţii contra cărora strigau în campanie şi să le ia banii necuveniţi; dimpotrivă, au fost încurajaţi. Dar rezultatele sunt zero, nu s-a facut nimic. Tot ce s-a reuşit este anularea unui an şi ceva de eforturi sub guvernul precedent şi transformarea unui mic surpus bugetar primar în deficit (vezi aici); cu alte cuvinte, chiar dacă i s-ar şterge toată datoria, Grecia tot ar fi pe minus cu cheltuielile curente.
Dacă aveţi 15 min şi chiar vă interesează ce se întâmplă, urmăriţi aici conferinţa de presă a lui Jeroen Dijsselbloem, presedintele Eurogrup. Nu pentru a face gargară şi interpretări, ci pentru a afla de la sursă care sunt faptele. Merită. După aia, ne putem juca în continuare cu toţii de-a guvernul grec din Cişmigiu, cum facem deja.
In plus, referendumul se mai poate împiedica de o mică problemuţă. Constituţia Greciei (care debutează mistic, cum vedeţi: “În numele Sfintei Treimi, De-o Fiinţă şi Nedespărţită…” etc) prevede la articolul 44 (2): “Un referendum asupra legilor aprobate de Parlament în chestiuni sociale importante, cu excepţia celor fiscale, va fi convocat de Preşedinte la decizia a trei cincimi din numărul total de parlamentari… etc”.
De fapt problemuţele sunt două: (a) nu există o “lege aprobată de parlament” care să fie supusă referendumului – de fapt nu există deloc un obiect al său, cum am arătat mai sus, necum unul care să fi fost adoptat în parlament ca lege; (b) dacă negocierile guvernului Tsipras cu partenerii internaţionali nu sunt despre chestiuni fiscale (deci excluse de la referendum) atunci eu nu mai înţeleg nimic din toată povestea şi mă duc să mă culc. Mi-e teamă însă că în kakophonia politică de cel mai pur tip balcanic pe care a produs-o la disperare, din raţiuni care ţin evident de politica internă, guvernul grec a dat drumul la vale unui pietroi pe care nu-l va mai putea prinde din urmă.
