Pe aceeași temă
Istoria statului Israel
• 29 noiembrie 1947 - Adunarea Generala a ONU adopta un plan de separare a Palestinei (aflata sub administratie britanica) in doua state: unul arab si unul evreiesc. Ierusalimul urma sa fie administrat de catre ONU. Proiectul este acceptat de evrei, dar respins de statele arabe.
• 14 mai 1948 - primul ministru David Ben Gurion proclama independenta statului Israel in cadrul unei ceremonii solemne desfasurata la Muzeul de Arta din Tel Aviv. 24 de ore mai tarziu, armatele unite ale Egiptului, Arabiei Saudite, Iordaniei, Siriei, Libanului si Irakului invadeaza Israelul, fortand noul stat sa-si apere suveranitatea. “Razboiul de independenta” consacra victoria Israelului asupra armatelor arabe.
• 25 ianuarie 1949 - primele alegeri politice conduc la formarea primului parlament (Knesset-ul compus din 120 de parlamentari). Chaim Weizman, o personalitate centrala a luptei pentru independenta si a Organizatiei Sioniste Mondiale, este investit de catre parlament ca presedinte al statului Israel.
• februarie 1949 - se incheie oficial razboiul de independenta prin semnarea de acorduri bilaterale intre Israel si statele arabe. Fasia Gaza intra sub administratia Egiptului, iar Ierusalimul este divizat intre Iordania si Israel (sectorul de vest).
• 11 mai 1949 - Israelul devine cel de-al 59-lea membru al Organizatiei Natiunilor Unite.
• 5 iunie 1967 - Israelul declanseaza “Razboiul de sase zile”, un atac surpriza impotriva Egiptului. Siria, Iordania si Irakul intra in conflict de partea Egiptului. Rezultatul a fost net in favoarea Israelului, care ocupa Ierusalimul de Est, Cisiordania, Fasia Gaza, Peninsula Sinai si inaltimile Golan.
• 6 octombrie 1973 - Egiptul si Siria lanseaza un atac surpriza impotriva Israelului chiar in ziua de Yom Kippur. Desi a respins armatele arabe, Israelul se retrage partial din Peninsula Sinai si de pe inaltimile Golan.
• 17 septembrie 1978 - Acordul de la Camp David intre Egipt si Israel, mediat de presedintele SUA Jimmy Carter, face ca Egiptul sa devina primul stat arab care recunoaste oficial statul evreu. Israelul se retrage complet din Peninsula Sinai.
• 1987-1990 - Declansarea primei “Intifada” in teritoriile ocupate de catre Israel (Cisiordania si Gaza).
• 30 octombrie 1990 - Conferinta de Pace de la Madrid care lanseaza “procesul Oslo” cu scopul de a obtine pacea.
• 13 septembrie 1993 - semnarea de catre OEP si guvernul israelian, la Casa Alba, a Declaratiei de principii asupra aranjamentelor interimare de “autoguvernare” in Fasia Gaza si Cisiordania. Israelul se angajeaza sa transfere anumite puteri administrative noii Autoritati Palestiniene, dar mentine controlul asupra coloniilor si politicii externe. Yasser Arafat recunoaste dreptul Israelului de a exista ca stat si anunta ca va renunta la terorism si la violenta.
• 26 octombrie 1994 - este semnat Tratatul de Pace dintre Israel si Iordania.
• 4 noiembrie 1995 - asasinarea primului ministru al Israelului Yitzhak Rabin de catre un student de extrema dreapta, Yigal Amir.
• 11-24 iulie 2000 - Summit-ul de la Camp David la care participa primul ministru Ehud Barak si presedintele Autoritatii Palestiniene Yasser Arafat. Negocierile esueaza pe fondul divergentelor legate de statutul Ierusalimului. Israelul a propus ca orasul sa ramana sub suveranitatea sa, lasand palestinienilor controlul Ierusalimului de Est si al locurilor sfinte musulmane.
• 2000-2005 - Yasser Arafat respinge acordul final cu Israelul negociat de Bill Clinton in 2000. Incepe a doua Intifada. In 2004, Knesset-ul aproba planul prezentat de catre premierul Ariel Sharon in decembrie 2003, de retragere totala din Gaza.
• august 2005 - Israelul incepe retragerea graduala a trupelor si a colonistilor evrei din teritoriile palestiniene.
• ianuarie 2006 - Gruparea terorista Hamas castiga alegerile electorale din Palestina, conducand la izolarea internationala a teritoriilor palestiniene.
• noiembrie 2007 - SUA incearca relansarea procesului de pace din Orientul Mijlociu prin Conferinta de la Annapolis. (22)
Articolul care urmeaza este o replica la o scrisoare a 100 de evrei de nationalitate britanica publicata in The Guardian, care anunta ca nu vor sarbatori aniversarea a 60 de ani de existenta a Israelului pe motiv ca existenta statului evreu se bazeaza pe abuzuri si crime la adresa palestinienilor.
Vlad Solomon este medic israelian de origine romana, publicist si scriitor de limba romana. (22)
Intr-un dialog, pe un forum on-line, un coleg israelian ne-a atentionat asupra unei scrisori, publicata in ziarul britanic The Guardian, 30 aprilie 2008, intitulata Nu sarbatorim aniversarea Israelului. Semnatarii acestei misive ii instiinteaza pe cititori ca organizatiile evreiesti sarbatoresc, in luna mai, 60 de ani de la infiintarea statului Israel, lucru de inteles, in contextul secolelor de persecutii, culminand cu Holocaustul. Dar ei, circa 100 de evrei, cetateni ai Angliei, nu vor lua parte la aceasta sarbatorire. Presupun ca multi sunt bine cunoscuti publicului britanic si s-au afirmat in diferite domenii stiintifice, culturale, universitare (de exemplu, Harold Pinter, Premiul Nobel pentru literatura) si tin sa-si manifeste aceasta desolidarizare scotand in evidenta retorica palestiniana in conflictul din Orientul Mijlociu, prezentand in mod unilateral, tendentios, tragedia celor 750.000 de refugiati palestinieni, aducand un citat din Edward Said, in care Holocaustul este pus in aceeasi ecuatie cu Naqba palestiniana, fara a aminti, nici macar aluziv, de istoria, dinamica si cauzele starii beligerante din zona.
Dreptul la libera opinie
Desigur, traim intr-o lume democrata, in care fiecare are dreptul sa-si exprime opinia in mijloacele de comunicatie. Nu ma surprinde nici alegerea ca tribuna a ziarului The Guardian, cunoscut pentru pozitia sa antiisraeliana, nici afirmatiile din scrisoare, ca ziua de nastere a Israelului este fondata pe terorism si masacre, ca Israelul violeaza legile internationale, pedepseste in mod colectiv si monstruos populatia civila din Gaza, deposedeaza palestinienii de propriile pamanturi si case, ii priveaza de drepturi umane si aspiratii nationale. Toate aceste argumente le intalnim in numeroase publicatii, in lume sau in Israel, iar cand autorii unui articol sunt de buna-credinta sau incearca sa prezinte si circumstantele politice, si istoria unui stat care nu a fost recunoscut timp de zeci de ani de tarile arabe vecine (de multe din zona nici pana azi), existenta sa fiind amenintata in permanenta, mi se pare legitim si, desi afirmatiile dor sau sunt exagerate si partinitoare, ele constituie un pret pe care il platim democratiei si lumii deschise in care traim.
Dar nu acesta a fost scopul pentru care cei aproape 100 de evrei englezi au semnat acest mesaj, de fapt un apel, incheiat cu fraza: “Vom sarbatori cand arabii si evreii vor trai ca egali intr-un Orient Mijlociu pasnic”. Daca dorinta lor ar fi fost sa avertizeze lumea sau sa critice politica guvernului Olmert sau chiar sa nege dreptul de existenta al Israelului ca stat al evreilor, ar fi alaturat si alte nume la lista semnatarilor, fara diferenta de etnie. Din pacate, lista contine numai nume evreiesti, ei se declara evrei si folosesc evreismul ca argument in plus pentru teza lor, considerand ca disocierea de Israel e datoria lor fata de lume, in calitate de evrei. Cand aceasta scrisoare apare in The Guardian, intr-o tara amenintata de terorismul fundamentalist islamic, unde nu lipsesc incidentele antisemite, mi se trezeste banuiala ca semnatarii vor sa preintampine o ipotetica acuzare ca “voi, evreii, nu ati luat pozitie”, ca sufera de complexul minoritarului, care se dezvinovateste a priori, temandu-se sa nu fie confundat cu Israelul, sau a carui tacere sa nu dea “apa la moara” unui antisemitism care, oricum, nu are nevoie de pretexte pentru a se manifesta.
Istoria se repeta
Desigur ca Israelul, stat democratic si posibil loc de refugiu al tuturor evreilor care doresc sa se stabileasca aici, isi mentine portile deschise, chiar si pentru evreii cu ura de sine sau pentru cei mai acerbi critici ai politicii guvernului israelian. Nimic nu-i impiedica pe semnatarii acelor randuri sa continue sa cante un imn inchinat Reginei Angliei, iar daca va veni un nou moment istoric tragic, care le va periclita viata, aceasta scrisoare nu le va sluji drept alibi pe taram englez, nu va fi o patalama la mana, care sa ii scuteasca de probleme, chiar daca au fost personalitati publice, care nu realizeaza ca insasi existenta Israelului le confera o demnitate. Ei pot ignora, in continuare, ca, in momentul in care au dorit-o, Egiptul si Iordania au realizat acorduri de pace cu Israelul, chiar in conditiile unei continue ostilitati a lumii arabe, care a cultivat si permanentizat starea deplorabila a refugiatilor palestinieni, desi putea sa-i ajute. Din partea mea, acesti evrei britanici pot ramane in Anglia, dar istoria are prostul obicei sa se repete, iar oamenii nu prea invata nimic din ea.
Imi vin in minte acum (prin trecere brusca, dar cu legatura) cuvintele unui conducator de comunitate evreiasca de pe alte meleaguri, care afirma ca, atata timp cat evreii vor fi “la locul lor”, nu va exista antisemitism. Cu alte cuvinte - acuza victima! In cateva tari prin care am colindat, in dialogurile cu interlocutori cu suprafata sau nu, am intalnit stereotipizarea in comunicare. De la “voi, evreii”, “evreu, dar baiat bun”, generalizari si antisemitisme palide sau idei preconcepute, la ura crancena, pe baze etnice, chiar din partea unor personalitati de mare valoare culturala sau medicala, unii chiar evrei, care se grabeau sa accentueze ca sunt evrei din intamplare sau din credinta, dar fereasca sfantul sa fie confundati cu Israelul, care, pentru ei, are acelasi impact personal precum Elvetia sau Congo. Nicio legatura cu istoria poporului evreu, cu ethosul evreiesc, cu evenimentele tragice din istoria mai mult sau mai putin recenta a evreilor, ei se considerau cetateni ai unei tari fata de care isi manifesta fidelitatea sau ai lumii largi, considerandu-se cetateni ai universului. Din pacate, universul nu e intotdeauna atat de primitor, iar stampila de evreu va reaparea, periodic, cand se vor asteapta mai putin. Imi permit sa recomand un film francez exceptional, Un secret (regia Claude Miller, 2007), care, intre altele, sintetizeaza drama evreului francez, care cauta prin orice mijloace sa se desprinda de iudaismul sau (si de imaginea “evreului fricos”), inainte de Holocaust, minimalizand efectul legilor rasiale, apoi insa isi pierde sotia si primul copil, pieriti la Auschwitz, dar si dupa Holocaust, cand se recasatoreste si il converteste la catolicism pe noul fiu.
Evreul minoritar
Revenind la complexul evreului minoritar, care tine cu orice pret sa fie bine inteles, sa se justifice, sa se desprinda de stereotipuri sau generalizari, acest complex a fost importat, odata cu emigrarea masiva, in decursul anilor, si in Israel. Desi avem de 60 de ani o tara a noastra, multi israelieni, de diferite origini, inclusiv din Romania, cauta si acum o recunoastere si traiesc spiritual in tarile de unde provin, nedandu-si seama cum sunt perceputi (sau facandu-se ca nu vad) si, pentru aceasta, evita sa ia o pozitie care poate fi interpretata ca subiectiva sau patriotica fata de Israel, ci incearca sa fie pe placul altora, sa se alinieze in functie de mediu (fie el social, literar, stiintific) si de persoanele cu care comunica, chiar cand interlocutorii nu fac diferenta dintre un evreu din Romania si un israelian de origine romana, care are, azi, o alta patrie, o alta cetatenie, intr-o tara cu realizari monumentale, chiar daca multe dintre idealuri au disparut sau sionismul a devenit o notiune controversata. Cred ca Jabotinski a spus “E mai usor sa scoti evreii din Galut (exil, diaspora), decat Galutul din evrei” - si mare dreptate avea. Poate asa cum reflecta cu voce tare David Grossman intr-un interviu: ”Inca avem o lipsa de incredere in propria noastra existenta, nu credem intr-adevar ca suntem un stat” (The Atlantic Monthly, USA, mai 2008).
Identitate si apartenenta
Personal, nu am fost niciodata impresionat in mod deosebit de ceremonii, festivitati, imnuri, simboluri. Nu m-am batut in piept ca patriot israelian si nu simt o emotie speciala la implinirea acestor 60 de ani de independenta, intr-o perioada atat de dificila pentru Israel, atat politic, cat si social. Nu sunt singurul. Multi comentatori, in ziarele de limba ebraica sau la TV, considera chiar ca aceasta zi a independentei nu are nimic deosebit fata de altele, ba chiar e umbrita de o stare de tristete a populatiei influentate de al doilea razboi din Liban, de rachetele din Gaza, de avansarea prea lenta a procesului de pace, de discrepanta economica tot mai pronuntata, de saracie, de amenintarea Iranului, de periclitarea caracterului evreiesc al Israelului, chiar de primejdia disparitiei sale ca stat suveran.
Si totusi, din 21 ianuarie 1970, ziua in care am aterizat in Israel, acum 38 de ani, am capatat o noua identitate, un sentiment continuu de apartenenta, m-am rupt definitiv de conditia evreului minoritar, caruia i se aminteste cu ton condescendent ”toleranta”, “ospitalitatea”, de la care se asteapta ”sa fie la locul lui”, care se izbeste de stupide prejudecati si xenofobii, sau caruia i se pretinde, declarat sau nu, sa “ia pozitie” vis-à-vis de fiecare incident in care e implicat un alt evreu, sau sa inghita in sec cand e plasat intr-un sistem de referinta “noi si voi”.
Nu trebuie sa asigur pe nimeni ca “nu toti suntem asa”, nu sunt nevoit sa ma confrunt cu absurda acuzatie de deicid, nu ma preocup permanent de imaginea mea, in ochii unei populatii majoritare, prin prisma etniei mele si a mitului evreului ratacitor. Imi pot permite sa fiu eu insumi, autentic, cetatean (la bine si la rau) al Israelului fata de care mi-am indeplinit si continui sa-mi indeplinesc datoriile si care, cu toate defectele lui, cu toate cutremurele prin care trece, ma apara de o alta criza, aceea a identitatii, daruindu-mi totodata sentimentul, lipsit de orice ambiguitate, al apartenentei. Si tocmai aceasta apartenenta imi confera si calitatea de cetatean al universului.
