KGB la varful puterii politice din Rusia

Thierry Wolton | 19.08.2008

Pe aceeași temă

KGB la putere. Sistemul Putin ii dezvaluie pe adevaratii mostenitori ai Uniunii Sovietice. Ei nu sunt politicienii care au abandonat ideologia comunista in favoarea unui larg ambitus doctrinar, ci fostii ofiteri ai politiei politice sovietice care, dupa o aparenta remisiune, au redobandit puterea politica si economica, subordonandu-si institutiile si imensul patrimoniu al statului rus.

Thierry Wolton este un istoric, specializat in regimurile comuniste, a carui consacrare ca specialist in politia secreta sovietica s-a produs odata cu volumul Le KGB en (KGB in Franta, Humanitas, 1992). Istoricul este autorul volumelor: La sous influence (Grasset, 1997), L’Histoire interdite (Lattes, 1998) si Le Grand Bluff chinois (Laffont, 2007).

 

Cekistii frustrati din spatele puterii

 

Cekistii, reveniti la putere in acest in­­ce­­­put de secol XXI, au o experienta dife­ri­­ta de cei ce incercasera sa salveze regi­mul so­vietic la sfarsitul anilor 1980. Aceas­ta noua generatie a reusit sa supra­vietu­ias­­ca prabusirii comunismului, insa eveni­men­tul ramane pentru ei o trauma. Mem­bri ai nomenclaturii in epoca URSS, te­muti de compatriotii lor pentru apartenen­ta la o politie secreta atotputernica, au pier­dut din privilegii si putere odata cu dis­pa­ritia sistemului. In acelasi timp, au asis­tat la aparitia unor noi poli de putere si la cladirea unor averi pe ruinele Uniunii So­vie­tice. Resentimentul lor nu a intarziat sa duca la o dorinta de revansa cu atat mai vie, cu cat stiau ca un mare numar din­tre cei care ocupau acum prim-planul sce­nei nu o datorau exclusiv propriilor me­ri­te. "Organele" cunosteau filierele finan­cia­re care au ajutat la construirea acestor averi. Trebuia ca, intr-o zi, sa se dea so­co­teala. Dar nu aici era principala pro­ble­ma. In timpul traversarii desertului, in as­teptarea unor zile mai bune, multi din­tre acesti cekisti s-au aflat in proximitatea noilor imbogatiti, in calitate de oameni buni la toate, de responsabili cu securita­tea sau chiar de carausi de valize (pline cu bani!). Invidia, acest sentiment atat de ome­nesc, ajunsese sa-i macine. De ce nu si ei? Mentalitatea celor care au recu­pe­rat puterea odata cu Putin era, intr-un cuvant, una duala. Nostalgici ai URSS, voiau sa reinstaureze regulile autoritare, dar fara aspectele totalitare, in lipsa unei ideologii constitutive precum comunismul si fara legile sale economice, pentru ca ei voiau sa profite la randul lor de acest ca­pi­talism gangsteresc care le reusise atat de bine altora. Cupizi, visau sa-si utilizeze au­toritatea regasita pentru a se imbogati.

 

Cekistii castiga batalia cu oligarhii

 

La 28 iulie 2000, noul presedinte i-a adu­nat la Kremlin pe oligarhi pentru a le da asigurari. Nu, nu va repune in cauza pri­vatizarile salbatice din anii Eltin; si da, voia sa stabileasca relatii noi cu ei.1 "Sta­tul rus, asa cum este astazi, voi l-ati con­struit, prin mijlocirea structurilor poli­ti­ce sau semipolitice aflate sub contro­lul vostru", le-a spus el. "Nu-i condamnati pe altii in afara de voi insiva pentru re­zultatele obtinute. Sa incercam sa con­struim intre noi o relatie civilizata si transparenta." A propus ca aceste noi legaturi sa se bazeze pe o impartire clara a prerogativelor si a competentelor; statul sa gestioneze afacerile publice, oligarhii sa se ocupe de afacerile lor, fara vreun ames­tec al unora in treburile celorlalti. Aceas­ta sedinta a servit de perdea de fum. Daca oligarhii aveau curand sa fie si­liti sa nu-si mai bage nasul in afacerile sta­tului, acesta din urma, in schimb, nu-si va refuza dreptul de a se ocupa de ale lor. (…) Parlamentul era la ordinele lor, doua treimi dintre deputati lucrasera pen­tru aceste mari grupuri industriale sau le re­prezentau.

Imbatati de reusita lor, oligarhii uita­se­ra o regula fundamentala a functionarii Ru­siei. Din cele mai vechi timpuri, aici no­tiu­nea de proprietate a fost de multe ori indisociabila de stat, intruchipat, secole de-a randul, de tar. Aceasta particularitate face ca in Rusia sa fi fost intotdeauna mai important sa administrezi decat sa de­tii. In primul caz, este posibil sa te imbo­ga­testi; in al doilea, poti pierde totul, daca statul decide sa-ti ia ceea ce ti-a acordat. Nobilii din vechiul regim, chiaburii bogati (culacii) din comunism au simtit-o pe pie­lea lor si au disparut de indata ce au in­­ce­tat a mai fi utili pentru putere, care le-a luat inapoi bunurile. Ca sa rezumam, o po­zitie economica, oricat de solida ar fi, nu inseamna nimic in Rusia, daca nu este asociata puterii; ea e chiar sortita dis­pa­ritiei, atunci cand i se impotriveste. Putin avea sa-si ia sarcina de a le rea­minti acest lucru. Aceasta repunere in or­di­ne nu avea nimic de-a face cu echitatea sau cu apararea bunului public; ea satis­fa­cea o logica proprie silovikilor (termen care se aplica tuturor celor ce lucrau pentru un minister insarcinat cu forta pu­bli­ca: Aparare, Interne, Vami, Securitate), potrivit careia, cu cat statul era mai pu­ter­nic, cu atat mai mult conducatorii lui se vor putea bucura de bogatiile lui.

Puterea a utilizat doua arme pentru a-si atinge scopurile: legea si forta, si una, si cealalta in cea mai deplina arbitra­rie­tate. Curtea de Conturi, condusa de Ser­ghei Stepasin, fost prim-ministru, dar mai ales fost membru KGB, s-a insarcinat sa pro­cedeze la "verificarea" privatizarilor efec­tuate dupa 1993. Verdictul a cazut fara drept de apel. 56 de intreprinderi (din 140 de cazuri studiate) si-au vazut do­sa­rul transferat la sectiile procurorului gene­ral, ceea ce, tinand seama de "indepen­den­ta" justitiei in aceasta tara, a permis sta­tului sa puna stapanire pe ele in per­fec­ta legalitate. In paralel, fortele de se­cu­ri­tate au descins in numeroase societati pe care cekistii le ravneau, pretextand in­­cal­cari ale legii, restante fiscale sau chiar deturnari de fonduri. Amenintati cu de­cla­ra­rea falimentului sau, mai rau, cu ur­mariri judiciare si cu inchisoare, patronii aflati sub presiune nu s-au lasat rugati pen­tru a ceda o parte din capitalul lor, ba chiar intreprinderea intreaga.

 

KGB, magnat al gazului

 

"Unde sunt banii?" a tipat intr-o zi de no­iembrie 2001 Vladimir Putin, in fata unei pleiade uluite de sefi de la Gazprom, reuniti la Orengoi, in Siberia, la inau­gu­ra­rea unui zacamant de gaze. Era singura chestiune care il interesa pe presedinte. Cazul giganticului producator de gaz, com­panie semipublica, este un bun exem­plu pentru metoda utilizata de noul ales. In vara anului 2001, Kremlinul obtinuse ple­carea sefului Gazprom, un membru al ve­chii garzi eltiniene, pe care l-a inlocuit cu Aleksei Miller, originar din Sankt-Pe­ter­s­­burg, fost adjunct al lui Putin la primarie. Mi­siunea de capatai a acestui nou di­rec­tor nu a fost sa puna ordine in intre­prin­de­re, sa o faca mai performanta sau cumva sa rationalizeze productia, nu, el trebuia sa puna mana pe fluxurile financiare. S-a ferit indeosebi sa se atinga de societatea Itar, o structura parazitara a Gazprom, in­­sarcinata sa jefuiasca intreprinderea din interior si servind ca intermediar in van­za­rea gazului acesteia in strainatate, in schim­bul unor cote de redeventa.

Noii stapani de la Kremlin voiau sa pro­fite la randul lor de aceasta mana ce­reas­ca.

 

Oligarhi buni si oligarhi rai

 

Lumea afacerilor a fost impartita in doua: oligarhii buni, de o parte, cei rai, de cealalta. Impartirea a fost destul de usor de facut pentru Kremlin, toti cei care nu erau acolitii lui devenind dusmani ce tre­bu­iau eliminati. Criteriile de selectie au fost simple. Oligarhii care aveau legaturi cu casa-mama, Lubianka, o solida pro­tec­tie sau o utilitate deosebita pentru putere, apartineau taberei celor buni. In schimb, a da dovada de independenta de spirit, a voi sa rezisti reorganizarii, a nutri ambitii po­litice, a te razvrati impotriva coruptiei generalizate te condamna ipso facto la apartenenta la tabara celor rai. Ones­tita­tea, abnegatia, binele general nu au avut niciun amestec in aceasta impartire. Aces­­­te valori nu erau apanajul niciunui oli­garh in mod deosebit, si inca si mai putin al puterii. Nu erau de o parte ticalosii van­duti Kremlinului, iar de cealalta ingerii care le tineau piept. Cu totii erau vinovati de a se fi imbogatit fara rusine pe spezele tarii.

 

Crema KGB la curtea lui Putin

 

Din cei sapte bancheri care au asi­gu­rat alegerea lui Eltin in 1996, numai Mi­hail Fridman si Vladimir Potanin au putut continua sa prospere sub Putin2. Primul este asociat cu Piotr Aven. Ministru al Co­mer­tului Exterior la inceputul anilor 1990, Aven l-a scos pe Putin dintr-o mare in­­cur­ca­tura pe cand acesta era responsabilul Comitetului de Relatii Externe al Pri­ma­riei din Sankt-Petersburg. Aflandu-se in aceasta functie, a fost acuzat de frauda in cazul unei operatiuni de troc de materii pri­me contra produse alimentare, repre­zen­tand mai multe sute de milioane de dolari. Aven i-a salvat pielea. Astazi, Alfa, holdingul lui Fridman-Aven, este bine pla­sat in arcanele puterii.

Daca Putin ar fi dorit sa-i pedepseasca pe cei care, in anii 1990, au abuzat de sla­bi­ciunile statului pentru a pune stapanire pe comorile tarii, atunci si Vladimir Pota­nin ar fi trebuit sa figureze in prima linie. Dar el nu a patit nimic. Oligarhul a devenit chiar unul dintre cei mai fideli sustinatori ai Kremlinului, o piesa de prim rang in im­pe­riul economic pe care il construieste Mos­cova. Potanin, care a imaginat opera­tiu­nea "imprumuturi contra actiuni" pen­tru a salva regimul lui Eltin de la faliment si care a asigurat realegerea batranului pre­sedinte, el, care avusese ideea de a garanta aceste imprumuturi financiare cu resursele energetice si miniere ale tarii, care a organizat licitatiile opace pentru pri­va­tizarea intreprinderilor industriale repre­zen­tative ale Rusiei, care a fost, intr-un fel, seful de scoala al acestei puteri oli­gar­hice pe care Putin dorea, se pare, s-o abo­leasca, acest om, asadar, se afla in zilele noastre mai in gratiile Curtii ca nici­odata.

Simtul lui pentru afaceri si inteligenta nu-i explica numai ele supravietuirea si chiar reusita. Vladimir Potanin e un om de-al casei, sa o reamintim. A fost pro­gra­mat, din vremea URSS, pentru a fi pus in serviciul KGB. Nu ca simplu ofiter de infor­ma­tii, cum era cazul lui Putin, de pilda, ci ca nomenclaturist al partidului, insarcinat sa lucreze cu si pentru "organe". Crema re­gimului sovietic. Istoria a decis altfel, odata cu prabusirea URSS. Lubianka si Par­tidul nu si-au uitat insa protejatul. Po­ta­nin este din familia acelor oligarhi ai ca­ror primi pasi financiari au datorat mult im­­pru­mutatorilor de fonduri. Ulterior, a cres­cut destul de mare pentru a-si trasa pro­priul drum, dar probabil ca antecedentele lui sunt cele care ii explica imunitatea ac­tuala.

 

Abramovici - veteranul fidelitatii fata de Kremlin

 

A aduce servicii Kremlinului este si o ma­niera abila de a te alatura taberei bune, atunci cand esti un oligarh fara o le­gatura speciala cu Lubianka sau nu ai un protector. Niciunul dintre ei, totusi, nu a reusit mai bine aceasta tranzitie decat Ro­man Abramovici, un caz particular in peisajul oligarhic rus. Membru al "familiei" in anii 1990, este acum "prieten la cata­ra­ma" cu noul stapan. In perioada Eltin, Abramovici era un proaspat oligarh ale carui bune relatii cu fiica presedintelui, Tatiana Diacenko, ii adusesera patrun­de­rea in interiorul sistemului. Aceste legaturi privilegiate i-au permis ulterior sa profite de imunitatea negociata cu Putin pentru an­turajul vechiului presedinte. In cazul lui, totusi, situatia e una speciala. In tim­pul deceniului 1990, Abramovici a fost aso­ciatul direct al lui Boris Berezovski, oli­garhul care avea sa devina oaia neagra a silovikilor si a noului presedinte. Faptul de a fi facut sa-i fie uitat acest trecut se da­toreaza fie unei amnezii bruste a Krem­li­nului, fie unui miracol, fie stelei sale no­ro­coase, dar e mai probabil ca el sa tina de un aranjament secret cu Putin, aranja­ment caruia nu-i vom cunoaste, fara in­­do­iala, niciodata substanta.

Ca si in cazul celorlalti oligarhi, nimeni nu cunoaste cu adevarat cum a castigat Abra­movici primii lui dolari. Afacerile lui devin mai limpezi, daca putem spune asa, incepand din 1995, cand apare in an­tu­rajul lui Eltin. Inainte de a ajunge la Krem­lin, se imbogatise din revanzarea in strainatate a petrolului rusesc - cumparat la preturi mici - prin intermediul unei re­te­le de societati instalate in Elvetia. Pentru aceasta afacere, se asociase cu Leonid Diacenko, sotul Tatianei, fiica lui Eltin. Por­tile puterii aveau sa i se deschida re­pe­de. S-a integrat in "familie", cu toate ca el pretinde ca nu a avut niciodata ocazia de a-l intalni pe "stapanul domeniului".

Apropierea sa de "familie", afacerile ren­tabile cu Berezovski, toate acestea nu l-au impiedicat sa-si continue drumul alaturi de noul presedinte. "A stiut sa-l far­mece pe Putin, a stiut sa i se faca pla­cut", explica Serghei Markov, un ana­list apropiat Kremlinului3.

Oligarhul cunoaste, indiscutabil, un tra­ta­ment preferential. Puterea i-a acordat drep­turi si privilegii pe care le refuza altora. Sa luam cazul regiunii Ciukotka, din Nordul indepartat, careia Abramovici i-a devenit guvernator, la recomandarea (or­dinul?) lui Putin. Un exil numai in apa­ren­ta. De indata ce a fost ales in acest teritoriu indepartat, noul guvernator a dispus votarea unei reduceri de impozit pentru societatile care se vor instala aici. Apoi, Abramovici a transferat in zona se­diile intreprinderilor sale, pentru ca ele sa beneficieze de propriile lui legi si pentru ca tot el sa le incaseze si taxele aferente. A castigat pe ambele fronturi. Curtea de Conturi s-a sesizat asupra acestor aran­ja­men­te, care le-au adus societatilor res­pec­tive economii de 470 de milioane de dolari. "Dupa Cecenia, Ciukotka este re­giunea care acumuleaza cele mai multe infractiuni financiare", conchide au­ditul Curtii4.

Roman Abramovici este unul dintre rusii cei mai bogati din lume, cu active de 18,5 miliarde de dolari. Traieste intr-un lux ostentativ, capabil sa trezeasca nu doar invidia unui cekist. Cu cinci iahturi, un submarin, trei elicoptere, un Airbus 380 (la comanda), doua Boeinguri utilate, palate in lumea intreaga, cheltuieste fara a tine socoteala, ca unul care a trait prea mult in lipsuri. In ciuda apucaturilor sale de parvenit, contrastand cu discretia ce­lor­lalti din tagma lui, care, in ce-i priveste, se tem sa nu trezeasca fiscul din amor­ti­re, Abramovici este singurul oligarh ce a fost primit intre patru ochi de catre Putin. Pentru a-si impartasi oare ce secrete? Gura lumii pretinde ca impart anumite con­turi impreuna, ceea ce nu este cu ne­pu­tinta. Prudent, oligarhul nu-si prote­jea­za mai putin spatele, pentru eventua­li­ta­tea in care lucrurile ar lua o intorsatura urata. "Cui credeti ca-i foloseste sa de­tina cinci iahturi?", intreaba un bancher mos­covit. "In Administratie, multora li se ofera astfel vacante. Trebuie sa stii sa imparti cu altii."5 Pana in prezent, Krem­linul ii este mai degraba indatorat. Adevarata forta a lui Abramovici sta mai putin in secretele pe care le impartaseste cu Putin, cat in rolul de baiat de mingi pe care pare sa-l joace pentru acesta din urma, punandu-si bogatia si relatiile in slujba ambitiilor presedintelui. Oligarhul este un pragmatic care se serveste de banii sai ca de o pavaza, sperand ca ave­rea-i si simtul relatiilor, puse in slujba au­to­ritatilor, genereaza o datorie fata de el. Propria lui imunitate, spera el, sa o cas­tige astfel. Prin urmare, nu detine intot­deau­na cel mai bun rol.

 

Oligarhii nu sunt solidari oligarhilor

 

Roman Abramovici n-a varsat o la­cri­ma fata de destinul rezervat fostului sau asociat, Boris Berezovski, devenit dus­manul numarul unu al noii puteri. Bo­ris Berezovski stia, probabil, prea mult de­spre conditiile in care a ajuns in varf Vla­dimir Putin, pentru ca acestuia din urma sa-i fi trecut cumva prin minte sa-i incre­din­teze vreun rol in regimul sau autoritar. Intr-o anumita masura, micul functionar KGB a devenit presedinte datorita aces­tuia. In timpul campaniei prezidentiale din 2000, ORT, aflat in mainile oligarhului, a pus in valoare imaginea unui om tanar, campion de judo, nationalist moderat in slujba unei Rusii renascande, a carei onoa­­re era batjocorita de rebelii ceceni. Miliardarul se gandea ca-l poate manipula pe noul presedinte, asa cum dusese de nas "familia", insa a subestimat breasla cekistilor, care isi era suficienta siesi. Ea nu avea nevoie nici de cineva care s-o puna in evidenta, nici de un mentor. Cu atat mai dura i-a fost caderea! "Ultima mea intalnire cu Putin dateaza din sep­tembrie 2000, cand m-a convocat la Kremlin", a povestit Berezovski. "Ne aflam in plina criza a submarinului Kursk."6 "Agasat de modul in care me­diile de informare tratau problema, m-a anuntat ca dorea sa administreze per­sonal ORT, pe care il conduceam. I-am raspuns ca e imposibil. Atunci mi-a dat ordinul de a-mi preda actiunile ca­tre stat. Cum am refuzat, a aplicat pre­siu­nile lui obisnuite, arestandu-l in spe­cial pe unul dintre partenerii mei de afa­ceri. In cele din urma, m-am su­pus."7 In cateva luni, oligarhul a fost obli­gat sa-si lichideze imperiul: Aeroflot, Sib­neft si chiar holdingul urias al aluminiului, Rusal. Boris Berezovski a parasit Rusia in octombrie 2000, refugiindu-se la Londra.

Roman Abramovici s-a mai trezit ames­tecat si in caderea lui Mihail Ho­dor­kovski. Stapanul celei mai mari averi din Rusia, in momentul caderii sale in diz­gratie, la sfarsitul lui 2003, Hodorkovski s-a trezit peste noapte deposedat de toa­te avutiile sale, din ordinul stapanirii. Ul­te­rior, aceasta l-a urmarit cu ura sa pana la a-l trimite sa putrezeasca in strafundul unui lagar siberian, ca victima ispasitoare a regimului ei arbitrar. Abramovici a ajutat Kremlinul sa-si demonstreze puterea, astfel incat ceilalti oligarhi sa inteleaga ca statul putea intotdeauna distruge ceea ce le-a permis odinioara sa ajunga. Bru­ta­li­ta­tea metodei folosite, cinismul afisat, carac­terul implacabil al razbunarii, totul a con­curat pentru ca mica lume de afaceri ru­sesti sa afle din nou cine era adevaratul sta­pan. Mesajul a fost receptionat. Dispa­ritia lui Mihail Hodorkovski din peisajul eco­nomic al tarii nu a marcat doar o co­titura in relatiile Kremlinului cu oligarhii, ea i-a eliberat pe siloviki de ultimele lor scrupule.

Omul era prea periculos din punct de ve­dere politic. El sustinea financiar par­ti­dele de opozitie, Partidul Comunist, libe­ralii partidului Iabloko sau chiar Uniunea Fortelor de Dreapta. Mijloacele sale ii per­miteau sa cumpere voturi de deputati, i se atribuia intentia de a finanta o mino­ri­tate de blocaj in Duma, pentru a se opune anumitor proiecte de lege ale Kremlinului. Prin fundatia lui, Rusia Deschisa, propo­va­duia transparenta vietii politice, un echi­libru intre Executiv si Legislativ. Intentiona ca, prin mijlocirea Internetului, "sa tre­zeasca o noua generatie la valorile demo­cratice, pentru a face din ea ce­ta­teni independenti si responsabili", potrivit Irinei Iasina, directoarea Rusiei Deschise. Incepuse sa-si construiasca o imagine si o baza de putere susceptibile de a constitui candva o alternativa la Pu­tin si la oamenii acestuia.

 

Cate motive pentru a-ti dori sa-l lichidezi pe acest nerusinat!

 

Cu toate acestea, cauzele arestarii sale se gasesc, poate, in alta parte. Eli­mi­narea lui Mihail Hodorkovski a fost pro­gramata in ziua in care el s-a legat de vaca sfanta a silovikilor, de ratiunea lor de a fi, daca putem spune astfel, de acel ceva pentru care tin ei atat de mult la pu­tere: dividendele coruptiei. Totul a fost urzit la 19 februarie 2003. In ziua aceea, Putin convocase oligarhii pentru a le vorbi de­spre mita, in intentia probabila de a elabora reguli de buna functionare, reci­proc avantajoase, intre lumea intreprin­za­to­rilor si autoritatea publica. Hodorkovski, in ce-l priveste, voia sa puna problema pe tapet. Pregatise, in acest scop, un ra­port intitulat: Coruptia in Rusia, o frana in calea dezvoltarii. Oligarhul a luat cuvantul, in mijlocul unei taceri de gheata: 49% dintre rusi cred ca majo­ri­ta­tea functionarilor sunt corupti, 27% con­si­dera coruptia ca fiind problema cea mai primejdioasa pentru tara, 29% estimeaza ca puterea, conducerea tarii, poate, dar nu vrea sa lupte impotriva acestui flagel, 21% - ca nici nu vrea, nici nu poate8. Pen­tru a-si ilustra afirmatiile, oligarhul a de­nuntat conditiile de cumparare, de catre compania petroliera publica Rosneft, a unei mici intreprinderi din sector. Potrivit lui, pretul platit era prea ridicat, ceea ce sugera ca anturajul lui Putin profitase de pe urma tranzactiei, tragandu-si partea. Odata incheiata expunerea sa, prese­din­tele a lasat sa-i scape, amenintator: "Dom­nule Hodorkovski, sunteti sigur in re­gu­la cu fiscul? - Absolut, a raspuns el. - Asta o sa vedem noi…".

 

1. Implicarea mafiei in capitalul majoritatii intreprinderilor privatizate ruse, greutatea ei economica si puterea ei politica (in virtutea legaturilor sale tocmai cu KGB/FSB) faceau in orice caz dificila o redistribuire a participatiilor din marile grupuri industriale. Propovaduind statu quo-ul, Putin nu se dovedea liberal, ci realist si prudent. Niciuna dintre restructurarile care au avut loc ulterior nu a lezat interesele crimei organizate.

2. Ceilalti cinci oligarhi erau: Boris Berezovski, Vladimir Gusinski, Vladimir Vinogradov, Aleksandr Smolenski, Mihail Hodorkovski. Bancile lui Vinogradov si Smolenski nu au supravietuit crahului financiar din august 1998.

3. Les secrets du milliardaire rouge, Le Point, 8 februarie 2007.

4. Abramovitch, insubmersible gouverneur-oligarque?, în L’Hebdo (Lausanne), 3 iunie 2004.

5. Les secrets du milliardaire rouge, art. cit.

6. La 12 august 2000, submarinul atomic Kursk s-a scufundat in Marea Barents, cu 118 oameni la bord. Lui Putin, care se afla in vacanta, i-a trebuit peste o saptamana pentru a reactiona la tragedie, ceea ce mass-media i-au reprosat. Acest incident l-a convins ca trebuie sa ingradeasca libertatea presei.

7. Le Temps (Geneva), 1 ianuarie 2002.

8. Povestea acestei sedinte, în Valery Paniouchkine, Le Prisonnier du silence, l’ascension et la chute de Mikhaïl Khodorkovski, Paris, Calmann-Lévy, 2007.

 

Fragment din Thierry Wolton, KGB la putere. Sistemul Putin (Le KGB au pouvoir. Le systéme Poutine), traducere de Gabriela Ciubuc, in curs de aparitie la Editura Humanitas.

 

(Subtitlurile apartin redactiei)

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

CELE MAI CITITE

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22