Noii "reacționari", o revoltă în presa vest europeană

Presa dintr-o țară democratică este de stânga, de dreapta, ori de centru. În Europa ocidentală, este, cu mici diferențe, majoritar de stânga. Fruntașul categoriei este presa din Franța, care depășește 95 la sută. Urmează, la mică distanță, cele francofone din Belgia valonă, Luxemburg și Elveția, țară în care este vorba de cantoanele romande (francofone) la care se poate adăuga Ticino, cantonul italofon și el bine la stânga. Proporția este, și aici, nu departe de 90 la sută. Au arătat-o multe sondaje, articole, declarații  și comentarii publicate de-alungul anilor. Cea mai mare parte a presei scrise, electronice, a radioului şi a televiziunilor din zona francofonă a Europei, emit, cu ceva excepții totuși, o incontinuă melopee gregoriană, anesteziantă şi castratoare, ale cărei efecte sunt din ce în ce mai vizibile. Este cel puțin ceea ce afirmă, fiecare în stilul său, destui comentatori, uneori chiar de stânga. Un cititor sau telespectator lambda, lucid și obiectiv, nu poate, nici el, să ignore total această realitate. Rândurile care urmează își propun să arate de ce presa de stânga este azi cam departe de deontologia pe care ar trebui să și-o asume.

         Subiectele tabu, adică cele aprig protejate de orice critică, acoperă cam toată aria problematică a vieţii societăţilor francofone, ca și a celorlalte vest europene.

        Corectitudinea politică ca și gândirea unică, concepte care în multe cazuri se suprapun, sunt incompatibile cu contestarea pozițiilor oficiale sau oficioase. Asistăm la o discriminarea ultrapozitivă a imigranților, mai ales musulmani, de departe cei mai numeroși imigranți din Europa. (Egalitarismul a  devenit ingalitarism oficial). În Franța au atins deja zece la sută din totalul populației, numărul de copiii musulmani este de opt pentru fiecare cuplu. Ei sunt majoritari și în populația carcerală. Studii demografice prevăd pentru jumătatea secolului XXI o Franță cu o populație musulmană ajunsă la cincizeci la sută, de unde și îngrijorarea, pe deplin justificată, că identitatea națională, culturală, religioasă, civilizațională a francezilor va dispare în scurtă vreme. Și poligamia este tolerată și susținută financiar, iar multe moschei sunt construite din bani publici pe terenuri dăruite sau vândute pe mai nimic de către stat comunităților musulmane.

    Proislamismul exacerbat al dnei Martine Aubry, fosta președintă a partidului socialist francez, azi primărița orașului Lille, concubină a unui musulman, este bine cunoscut. În urbea pe care o conduce, elevele musulmane sunt scutite de orele de gimnastică sau de înnot la piscină (mixitatea pentru Islam este infernul, unul dintre ele), carnea de porc, altul, a fost interzisă în cantinele școlare și carnea utilizată este cea ”halal”, adică obținută prin sacrificarea animalelor potrivit metodei arabe, de o cruzime fără seamăn, și multe alte măsuri care încalcă laicitatea și, nu odată, spiritul republican. Mai nou, anumite piscine sunt închise  o zi sau două pe săptămână, zile în care câteva femei voalate se scaldă îmbrăcate în hainele cu care circulă pe stradă. Decât să ducă o politică de integrare a imigranților, pe care nu i-a chemat nimeni, care sunt primiți și asistați social și material până la capăt, dna Aubry obligă pe localnici să se integreze imigrației. Multe dintre aceste inițiative sunt greu suportate de localnici, francezi neaoși sau naturalizați de mai multe generații sau mai de curând, cu atât mai mult cu cât orașul Lille nu este o excepție.

    Să mai amintim antisionismul, un antisemitism travestit, dar și antisemitismul neaoș, foarte prezent în Franța grație marelui număr de musulmani, formatați de imami antisemiți, anticreștini, violent opuși democrației și egalității între sexe. Mulți sunt aduși din țări arabe fudamentaliste de către moschei și asociații musulmane din Franța. Ei sunt acceptați, fără nicio reținere, de către autoritățile franceze, care nu-i împiedică nici măcar să devină imami în închisori, unde prozelitsmul pe care-l paractică, a contribuit și el la sporirea numărului de jihadiști, printre care și localnici, care luptă azi în trupele Statului Islamic și care reprezintă un mare pericol prin atentatele teroriste pe care le vor pregăti. Câteva au fost la timp

dejucate. Cu siguramnță, vom mai beneficia și de altele dejucate sau nu.

    Nu trebuie uitate nici ecologismul politic, mai apropiat de religie decât de realitate, sub odăjdiile căruia sunt ascunse coctailuri Molotov și sticle cu acid, lansate împotriva poliției și jandarmeriei în timpul unor manifestații organizate, cu sau fără aprobarea autorităților, în memoria tânărului miltant ecologist, Rémi Fraisse, mort pe 26 octombrie trecut, în cursul unor ciocniri violente între opozanți și forțele de ordine de pe șantierul barajului de la Sivens, din sudul Franței, contestat de ecologiști și de stânga de toate nuanțele. Jandarmii și polițiștii, frecvent atacați și răniți de manifestanți, au trebuit, și de astă dată, să se apere. Manifestațiile sunt un drept fundamental în democrație, dar numai cele pașnice, violențele fiind interzise prin lege. Moartea lui Rémi Fraisse este o tragedie care a avut loc în timpul încercărilor manifestanților de a distruge utilajel folosite la construirea barajului, aprobat și finanțat de autorități. Presa atribuie integral vina morții lui Fraisse forțelor de ordine, deloc sau foarte puțin manifestanților, care nu mai țin cont de nimic decât de ideologiile care-i inspiră. Violența împotriva poliției, adică încălcarea legii, a devenit ceva normal.

    Mai trebuie citate, printre altele, degradarea învățământului public, evacuarea valorilor morale, domnia exacerbată a individualismului, comunitarismul și multiculturalismul, ambele arătând societății fețele lor negative, ignorarea voită a istoriei, și stângismul primitiv al justiției franceze care practică permisivitatea fără limite faţă de delincvenţi, consideraţi victimele unei societăţi nedrepte. Demonstrația că justiția franceză a luat-o razna, a fost descoperirea în sediul Sindicatului Magistraturii a unei gazete de perete intitulată Le mur des cons, (ar fi Zidul idioților), filmată cu o cameră invizibilă. Con este o gravă insultă în limba franceză. Pe ”zid” figurau numeroase portrete ale multor personalități politice, majoritatea de dreapta, printre care Nicolas Sarkozy, Edouard Balladur, Nadine Morano, Luc Chatel, jurnaliști și patroni de presă, Eric Zemmour, Etienne Mougeotte, David Pujadas dar și intelectuali cum ar fi Jacques Attali, Alain Minc, Guy Sorman și mulți alții. Potrivit site-lui Internet Atlantico, care a difuzat filmul video cu Zidul idioților, unele portrete sunt însoțite de texte care sunt ”semne suplimentare de infamie”. Mai mult, fiecare magistrat sindicalizat este invitat să să adauge o nouă personalitate publică pentru a fi făcută de rușine. Poate exista o probă care să demonstreze mai bine lipsa de obiectivitate a acestor magistrați ? Toate aceste stângisme contribuie la deteriorarea mentalităților și la decadența societății. Din păcate, democrația franceză este în curs de degradare.

   O culme a lipsei de realism a fost tratarea de către presa francofonă a așa ziselor ”Primăveri arabe”, din  Libia, Tunisia și Egipt, de fapt adevărate ierni polare împopoțonate cu ghiocei ideologici. Tunisia era și rămâne în pericol de a deveni un stat islamic, cu ceva șanse totuși de a evita o astfel de catastrofă, iar Libia, ca țară, a fost dezmembrată de grupuri tribale, mafiote și islamiste. Doar Egiptul a reușit să scape de islamizare, prin eliminarea Președintelui Mohamed Morsi, care, ales potrivit normelor democrației, începuse, în forță, să-și islamizeze țara. Voința populară a decis armata să-l scoată de pe scaunul prezidențial, ceea ce a indignat pe ministrul de externe al Germaniei, dl Frank-Walter Steinmeier, care însă nu crâcnise împotriva acțiunilor antidemocratice de islamizare forțată a Egiptului, declanșate de fostul președinte. În acest caz este greu de evitat o comparație între alegerea lui Morsi cu cea a lui Hitler în fruntea Germaniei, dar mai ales cu ce s-a întâmplat în ambele cazuri imediat după. Toate acestea fac parte din vulgata stângii, de la socialişti și social democrați la ecologişti, la comunişti şi la radicalii de stânga, până la destui politicieni de dreapta, de centru și jurnaliști ai presei de dreapta.     

     În sfârșit, o altă culme. Odată cu ororile teroriștilor Statului Islamic, decapitări de occidentali, masacre de creștini dar și de musulmani și kurzi din Orientul Mijlociu, aproape de două sute de mii, presa încearcă să-i transforme pe musulmanii francezi în protestatari împotriva teroriștilor islamici, cu precizarea că aceștia nu sunt musulmani, ci niște ”monștri”, afirmații făcute și de câțiva lideri occidentali, printre care Barack Obama și David Cameron. Interviuri, declarații, simple păreri, căutate cu lumânarea, au apărut în presă pentru a îmbunătăți imaginea Islamului. Că există și musulmani opuși crimelor terorismului islamic este sigur. Realitatea este că numărul acestora este neglijabil. Marea masă este inertă, pro-teroristă sau înfricoșată de teama unor represalii ale unui Islam în ascensiune, oricând posibile.

    Dar trop c’est trop ! (Proverb francez care înseamnă prea mult e prea mult). Iată o vorbă care nu a întârziat să se manifeste în presa francofonă într-un, decamdată mic, sector al presei, numită punitiv și cu intenții insultătoare ”reacționară”. Cotidiane, periodice, tipărite sau publicate pe Internet, inclusiv emisiuni radio sau de televiziune de pe anumite canale ceva mai tolerante, sunt totuși într-o continuă, chiar dacă modestă, creștere. Toate acestea se opun ”gândirii unice” și ”corectitudinii politice” care capătă de câtăva vreme conotații negative. Toate articolele și materialele noilor ”reacționari” folosesc, în majoritatea cazurilor, argumente de bun simț și greu de contrazis, combat militantismul politic sectar, spun doar adevărul, deviind astfel de la conformismul general.

     Printre cele mai cunoscute organe de presă din această categorie trebuie amintit săptămânalul parizian Valeurs actuelles, o publicaţie de dreapta care de mult refuză dictatul ideologic al presei majoritare. Nu este la dreapta cum sunt la stânga Le Monde,  Libération sau, printre altele, canalele de televiziune France 2 şi France 3, toate de o uniformitate amintind performanțele cenzurii ceauşiste. Cu deosebirea că în Occident ea este, potrivit convingerilor politice, de cele mai multe ori liber acceptată, dar și din oportunism profesional.

    Din păcate, Valeurs actuells o mai dă și-n bară. Unul dintre jurnaliștii săi de bază, dl Frédéric Pons, de altfel un bun jurnalist, este prorus și putinofil. Pentru dsa, care este departe de a fi un caz izolat, Rusia este un partener, dacă nu chiar un prieten, nu un dușman al Occidentului și al democrației, care de  multă vreme calcă în picioare dreptul internațional. Dl Pons trece cu vederea faptul că Vladimir Putin, un adevărat autocrat, a declarat în mod public că este un mare admirator al lui Stalin, că nu este un adept al democrației pe care o disprețuiește și că dispariția URSS a fost cea mai mare catastrofă (inclusiv umanitară) a istoriei. Ce ar fi spus dl Pons despre un politician care s-ar fi declarat un mare admirator al lui Hitler ? Dsa îl apără pe Vladimir Putin de acuzațiile, justificate, care nu lipsesc, privind Georgia, furtul Crimeii și susținerea separatiștilor ucraineni, printre altele. Este probabil că dsa și ceilalți cu aceleași convingeri, politicieni, jurnaliști și alții, foarte numeroși, pe lângă rusofilia lor ereditară, sunt înfricoșați de posibila închidere de către Putin a robinetului cu gaze și petrol, ca și de imposibilitatea Europei de a se apăra în cazul unui conflict militar cu Rusia. Statele Unite fiind în curs de a-și restructura profilul geopolitic, starea Europei de protectorat militar american, dă semne de slăbiciune, dacă nu chiar de dispariție. Poate că recenta înfrângere electorală suferită de Barack Obama în alegerile de la mijlocul ultimului său mandat, va reda Statelor Unite pofta de a se pronunța ferm în situațiile în care, ca și Europa, au reacționat fără vlagă, asumându-și mari riscuri. Lipsa de fermitate este o încurajare atât pentru Putin, cât și pentru gruparea teroristă numită Statul Islamic din Siria și Irak. Un real pericol nu numai pentru Occident.

     Cu vreo doi ani în  urmă, am fost foarte surprins să aud în zumzăitul monofonic şi foarte corect politic al presei franceze, într-o emisiune a postului de televiziune France 5, câteva ”note false” intonate de un ”eretic”, pe nume Eric Zemmour, un scriitor şi jurnalist foarte incorect politic. Erau atacuri bine argumentate împotriva unor teme tabu, printre care imigrația și antisionismul. ”Gluma” a durat mai multă vreme, după care s-a aflat că a fost mazilit din emisiune. După o scurtă pauză a fost readus pentru a nu o supune unei masive scăderi de audienţă. Poate că așa o fi fost, dar începutul a fost făcut şi, asta era important, mai puţin cauza. Fenomenul pare să se amplifice. De curând, Eric Zemmour, jurnalist, scriitor și eseist prolific, a publicat încă o carte, Le Suicide français (ar fi „Sinuciderea franceză”), care are un enorm succes de librărie. Autorul denunță disoluția progresivă a Franței, analizând renunțările succesive de către elitele franceze la controlul economiei și al imigrației, toate avându-și originea în generația lui mai 1968. Firește că volumul a fost violent criticat de dușmanii ”noilor reacționari”, cam tot așa de dur cum a fost și ”Cartea neagră a Comunismului”. Alături de Eric Zemmour, în Franța mai sunt și alte voci iconoclaste printre care Eric Naulleau, Robert Ménard, Éric Brunet, Ivan Rioufol, Natacha Polony, Philippe Tesson și mulți alții.

    Pe lângă săptămânalul Valeurs actuelles, mai trebui amintite Spectacle du Monde, site-ul internet Commentaires.com și Le Causeur, publicaţie on line dar și tipărită, a cărei redactoare şefă este cunoscuta jurnalistă Elisabeth Levy. Firește, există şi alţi gazetari şi publicaţii on line care combat corectitudinea politică. Acum aproximativ doi ani, a apărut în Elveția francofonă revista geneveză on line lesobservateurs.ch, înfiinţată şi condusă de profesorul univesitar de sociologie Uli Windish de la Universitatea din Geneva, un adversar al corectitudinii politice, singurul sociolog de deapta de care am auzit. Publicația se subintitulează Politiquement corrects s’abstenir (Cei politic corecți să se abțină). Colaborează numeroase personalități de prim rang ale intelectualității romande, dar și franceze, politicieni, din mai multe familii politice, inclusiv de stânga, jurnaliști, profesori universitari ori de liceu, filozofi, oameni de știință, juriști, istorici, etc.
    După cum era de așteptat, nu lipsesc nici reacțiile, de multe ori violente și insultătoare, ale apărătorilor corectitudinii politice. Cei care luptă împotriva acesteia și a gândirii unice devin ținta unor defăimări animate de o adevărată ură, mergând până la a fi tratați nu numai de reacționari, dar și de neonaziști, fasciști, rasiști, antidemocrați, extremiști de dreapta, antiprogresiști, islamofobi, xenofobi, naționaliști etc. Nici lesobservateurs, nici dl Windish nu au scăpat de astfel de amabilități.

    Pe scurt, potrivit dicționarelor, reacționar este cel ce se opune progresului politic și social. Las pe cititor să-i găsească pe adevărații reacționari în lunga listă a temelor enumerate mai sus. N-ar fi inutil să ne amintim nici conotația termenului din anii comunismului:  ”reacționarii” erau dușmanii de clasă și ai poporului, mulți morți la Canal, după gratiile Sighetului, Adjudului, Făgărașului ori deportați, marginalizați, sau excluși din specialitățile lor profesionale și trimeși la ”munca de jos”.

    Deși contextul nu este favorabil ”noilor reacționari”, oriunde și oricare ar fi ei, trendul acestui nou curent în presă, ca și numărul, și el în creștere al cititorilor săi, este o speranță pentru revenirea la normal a presei de stânga, nu de puține ori și de dreapta, dar și a unor mentalități deformate tocmai de transformarea mass media în mijloc de dezinformare, de lansare a unor acuzații absurde, de întețirea urii, de fapt de propagandă.