Noua Europă și rebalansarea NATO

„Steadfast Jazz rocks“ a fost concluzia președintelui Estoniei pe contul său de Twitter. Steadfast Jazz 2013 a reașezat Noua Europă pe harta vechiului NATO.

În primele zile ale lunii noiembrie, NATO a organizat unul dintre cele mai importante exerciții de după sfârșitul Războiului Rece. Pentru prima dată, componentele Forței de Răspuns a NATO (NRF) au fost testate într-o operațiune tradițională de apărare colectivă pe teritoriul Poloniei și al statelor baltice. Și totuși, Steadfast Jazz 2013 face parte dintr-o coregrafie strategică mult mai amplă. Dacă ar fi să selectăm un motto reprezentativ, probabil că vechiul crez al lui Havel rămâne profund actual: „politicienii trebuie să aibă un elementar simț dramatic, adică simt în legătură cu modul cum diferite acțiuni sau evenimente pot crea o ordine, o succesiune, o gradație și o arhitectură“. Steadfast Jazz 2013 face parte dintr-o astfel succesiune în slow motion, creând în timp senzația unei arhitecturi atent planificate.

Summit-ul de la București

Totul a început cu puțin înainte de august 2008 la... București. Doi dintre protagoniștii cheie de astăzi - estonianul Ilves și polonezul Sikorski – formulau atunci, pe scena summit-ului de la București, probleme la care Steadfast Jazz răspunde în parte abia în 2013. Cu autoritatea unui fost ministru al Apărării, Radosław Sikorski a punctat atunci vulnerabilitățile unei Alianțe insuficient ajustate la piața de securitate post-1990: planuri de apărare învechite, neactualizate, deși NATO trecuse deja prin două valuri de extindere, plus absența exercițiilor colective la nivel de divizii. În joc era chiar natura Alianței: „vrem să fim un club politic sau vrem să fim o alianță militară hardcore, în care nu doar stafful internațional, ci mii dintre ofițerii țărilor noastre se antrenează împreună și sunt parte dintr-o cultură colectivă? Este ceea ce cred că lipsește în ultimii ani“, spunea atunci Sikorski. Vorbim în cele din urmă de Polonia, o țară pentru care memoria lui 1939 a creat o veritabilă cultură strategică, iar credibilitatea garanțiilor de securitate primite se traduce printr-o prezență semnificativă la firul ierbii. Or, după aproape 10 ani de membership în cea mai de succes Alianță din istorie, prezența NATO în Polonia echivala cu un centru de conferințe doar pe jumătate finalizat: „asta nu prea ne dă încrederea că NATO va apăra acest centru de conferințe“. Dimpotrivă, pentru Sikorski extinderea Alianței trebuia urmată de crearea contextului adecvat pentru apărarea credibilă a noilor state membre. Cu alte cuvinte, „infrastructura NATO ar trebui distribuită mai mult sau mai puțin uniform pe teritoriul său“. Toate acestea
s-au spus la București în aprilie 2008, cu câteva luni înaintea războiului ruso-georgian. După august 2008, nevoia de a corecta dezechilibrul dintre Noua și Vechea Europă a devenit și mai urgent: „în NATO trebuie să ne întoarcem la fundamente“, avea să spună Sikorski în octombrie 2008, în emisiunea lui Fareed Zakaria de la CNN. În limbajul NATO, acest lucru înseamnă să ne întoarcem la a exersa sistematic apărarea colectivă sub articolul 5 al Tratatului de la Washington.

Garanții vizibile pentru Flancul Estic

În timp, de teama reacțiilor Moscovei, NATO a perpetuat această disparitate dintre Vechea și Noua Europă, generând indirect pe Flancul Estic conștiința unor cetățeni de mâna a doua. Ne aflam sub aceeași umbrelă, dar nivelul de securitate era inegal. Pe acest fond, statele baltice și Polonia au ajuns să se îndoiască masiv de capacitatea și disponibilitatea Vestului de a le apăra în eventualitatea unei crize: „cu cât crezi mai mult în Vest și în solidaritatea occidentală, cu atât mai puțin ai nevoie de hardware. Dacă nu crezi în Vest, ai nevoie de semnale clare că forțele sale sunt pregătite să vină în apărarea ta. La finalul zilei, ingredientele cheie ale articolului 5 sunt voința politică și solidaritatea“, ne-a spus Ron Asmus în 2010, la București, în timpul turneului de promovare a cărții sale despre războiul ruso-georgian. Acesta este contextul care a condus la elaborarea Raportului Albright, ale cărui recomandări au fost ulterior absorbite în Conceptul Strategic al Alianței tocmai pentru a răspunde problemelor semnalate de statele plasate pe Flancul Estic al NATO. Din acest moment, Forța de Răspuns a NATO își împarte atribuțiile expediționare (out-of-area) cu cele tradiționale de apărare teritorială. În plus, NATO promite să implementeze o politică robustă de exerciții și antrenamente, dublată de furnizarea unor „garanții vizibile“ și a unei capacități de ranforsare pentru toți aliații. Cu alte cuvinte, exact ceea ce își propune Steadfast Jazz 2013 să livreze astăzi: o forță de reacție rapidă de tip „SWAT“, capabilă să răspundă oricărui apel la „911“. În cuvintele secretarului general al NATO: exercițiul este un „semn vizibil al determinării noastre de a fi pregătiți să ne apărăm aliații“. Pentru președintele Lituaniei, miza Steadfast Jazz ține de încredere: „Avem încredere că ceea ce contează pentru noi poate fi apărat“. Nu în ultimul rând, pentru președintele Estoniei, Ilves (prezent alături de Sikorski la București în 2008), exercițiul NATO este o expresie a solidarității occidentale: „Steadfast Jazz rocks. Este ceea ce simțim cu toții când vedem această integrare a dorințelor, capabilităților și voinței Alianței. Sunt foarte mulțumit să văd astăzi o Alianță operațională, pregătită, exersând una dintre sarcinile nucleu ale NATO - apărarea teritoriului Alianței“.

Pivotul polonez și reîntoarcerea istoriei

Și totuși, rebalansarea Alianței (reorientarea forței de reacție rapidă în contextul elaborării planurilor de apărare a statelor aflate pe Flancul Estic) are însă loc într-un moment în care Polonia se află ea însăși în plină recalibrare a priorităților de securitate dinspre operațiuni expediționare desfășurate în afara Europei, spre apărarea teritoriului național. Semnalele publice deja transmise sunt semnificative: „obiectivul nostru este să urmăm o politică de apărare care nu depășește capacitățile, interesele și nevoile poloneze. Vrem să terminăm cu politica nesăbuită, din prea mult exces de zel, a trimiterii de trupe în celălalt capăt al lumii“, a declarat președintele Komorowski la jumătatea lui august. Și site-ul Administrației Prezidențiale anunța că noua Strategie de Securitate Națională, aflată în lucru, va reflecta o schimbare a priorităților cu accent preponderent pe apărarea propriului teritoriu național. Încet, dar sigur, Varșovia se îndreaptă cu pași repezi spre o „fortress Poland“. Descurajarea convențională, dar și conștiința de frontieră geopolitică revin la modă. Pe fond, într-un moment în care Europa se dezarmează, Polonia se înarmează. „Shopping list“-ul anunțat până la sfârșitul deceniului sugerează investiții în capacități configurate mai degrabă pentru politici anti-access, de interdicție regională (anti-access/area-denial) destinate să maximizeze costurile oricărei acțiuni ofensive împotriva Poloniei. Astfel, Varșovia urmează să investească aproximativ 43 de miliarde de dolari în dezvoltarea unui sistem național de apărare antirachetă (diferit de componenta americană ce urmează să fie amplasată în 2018) și în achiziționarea de rachete anti-navă pentru paza de coastă, 3 submarine convenționale, drone. În plus, numărul celor 128 de tancuri Leopard urmează să fie dublat, ceea ce „va transforma Polonia în cea mai grea armată din Centrul și Vestul Europei“ (Dominik Jankowski). Esențial în acest proces de modernizare este intenția Poloniei de a-și dota, pe modelul Finlandei, flota de F-16 cu rachete de croazieră de tip JASSM, ideale pentru a fi folosite împotriva platformelor rusești S-300 și S-400. Interesant este că nicio altă țară NATO nu mai deține rachete JASSM, ci doar 2 state cheie, aflate, accidental, pe Flancul Estic și Nordic al Alianței. În cele din urmă, „ca vechi kremlinolog, sunt foarte atent la simboluri. Iar acest lucru îmi afectează interacțiunea cu oamenii“, obișnuia să spună veteranul Robert Gates.

Octavian Manea este masterand Fulbright în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs.