Pe aceeași temă
Orientul Mijlociu a ars mocnit, cu izbucniri din când în când, cu Siria şi Libia ţinând titlurile ziarelor luni la rând, dar fără să ofere răspunsuri pentru viitor.
Egiptul trece prin primele alegeri libere de la căderea lui Hosni Mubarak, dar nu în firescul şi liniştea cu care s-a desfăşurat scrutinul în Tunisia, de unde a început „Primăvara arabă“. Yemenul a rămas fără dictatorul Saleh, dar au început luptele pentru putere, inclusiv pe cooordonate tribale. În Bahrein, regele promite să facă reforme şi dreptate după reprimarea sângeroasă a revoltelor şiite, iar Siria s-a văzut sancţionată, lucru până acum ceva vreme de neconceput, chiar de statele arabe.
La Cairo, se confirmă vechea zicală „Dacă Egiptul strănută, Orientul se zguduie“. Acum câteva luni, imediat după căderea lui Hosni Mubarak, egiptenii vedeau în armată o salvare, protecţia de care ţara avea nevoie pentru perioada de tranziţie, singura instituţie funcţională şi capabilă să menţină atât echilibrul intern, dar şi să ferească statul de eventuale ameninţări sau intruziuni din exterior. O mare parte dintre egipteni încă mai văd lucrurile aşa, dar, între timp, o altă parte a început să acuze tendinţe autoritare ale Armatei şi să se teamă că, de fapt, Mubarak a fost înlocuit cu un regim militar. Armata a început să proiecteze, cel puţin pentru o parte a populaţiei, o imagine de regim dictatorial mai degrabă, decât de instituţie gardian. Asta deoarece Armata nu a eliminat tribunalele militare în care sunt judecaţi şi civili, pentru că au continuat dispariţiile misterioase de persoane şi arestările abuzive, pentru că nu a ridicat legile care instaurează starea de urgenţă şi care permit arestarea fără mandat şi, mai ales, pentru că insistă să nu fie trecută sub control popular şi să rămână un fel de stat în stat, cu membri care beneficiază de facilităţi interzise restului populaţiei. În continuare, militarii se bucură de simpatia populaţiei pentru că aproape fiecare familie are un membru în Armată, însă imaginea actualei conduceri, a Consiliului Suprem şi a liderului, generalul Tantawi, par a fi definitiv erodate.
În special Tantawi, încă de la căderea lui Mubarak, a fost văzut şi catalogat, e drept, până de curând mai în şoaptă, în spaţiul public, fie drept un arivist care a profitat de căderea lui Mubarak, fie drept cel care a complotat cu forţe oculte pentru înlăturarea preşedintelui. De altfel, analiştii egipteni văd acum din nou similarităţi cu ce s-a întâmplat în România. Dacă în ianuarie şi februarie revoltele din Egipt erau asemănate cu revoluţia română, protestele de acum sunt văzute ca evenimentele din Piaţa Universtităţii în anii ’90, iar unii egipteni acuză armata că nu este decât o reminiscenţă a vechiului regim. Viitorul Egiptului se arată mai neclar decât imediat după ce Mubarak a renunţat la putere, iar opinia publică egipteană este profund divizată. O parte dintre secularişti, mai ales liberalii egipteni, spun că alegerile ar fi trebuit amânate, pentru că cele 50 de partide în competiţia electorală nu au avut timp să se facă suficient de cunoscute, iar numele cel mai recognoscibil pentru alegătorii needucaţi şi fără exerciţiu democratic este cel al partidului Fraţilor Musulmani. Aproape toată lumea dă drept câştigător partidul Fraţilor Musulmani, care ar putea obţine majoritatea locurilor în parlament şi, deci, va avea un cuvânt greu de spus pentru viitoarea legislaţie şi pentru viitoarea Constituţie.
Între timp, un alt actor regional esenţial este în fierbere. În Siria continuă ciocnirile între opoziţie şi forţele de ordine, iar Bashar al Assad nu dă semne că s-ar gândi să cedeze puterea, deşi Liga Arabă a impus şi ea sacţiuni Siriei, după UE şi SUA. Vocea cea mai puternică în corul criticilor internaţionale la adresa Damascului aparţine Turciei, care a renunţat demult să mai cosmetizeze în limbaj diplomatic dorinţa de a-l vedea pe Bashar al Assad înlăturat de la putere. Nu e clar cum vor evolua lucrurile în Siria, însă este evident că cel mai recent set de sancţiuni va adânci criza economică siriană, ceea ce va alimenta şi mai mult protestele. Cine are de câştigat? Poporul sătul de opresiune, spune opoziţia care şi-a găsit un centru de coordonare confortabil şi protejat la Istanbul, de unde, pe model libian, încearcă să obţină prin lobby, în toată Europa, recunoaşterea ca singur partener legitim de negociere şi reprezentant al sirienilor.
Carmen Gavrilă este analist de politică externă la Radio România.
