Pe aceeași temă
Familia a reușit să scape joi din orașul ucrainean asediat, dar părinții lor au rămas în urmă, scrie CNN. „Râurile de sânge curg pe stradă. Ne omorau. Dacă ne strângeam în grup ca să găsim apă, trăgeau asupra noastră”, spune Tania.
Orașul Mariupol, după bombardamentele ruseștiFoto: Mikhail Tereshchenko / TASS / Profimedia
Dmitro și Tania au reușit să scape fugind, alături de fetița lor, în orașul Dnipro. Și-au lăsat în urmă părinții și nu știu dacă îi vor mai vedea vreodată.
Bombardamentele armatei ruse au șters efectiv Mariupol de pe hartă și este doar o chestiune de timp până când alte orașe din Ucraina vor avea aceeași soartă, spune acum femeia:
"Nu mai există orașul Mariupol...nu a mai rămas nicio clădire de locuit. Doar 10% dintre oameni au rămas acolo. Sunt doar pensionari fără bani sau cei fără mașini și oameni care nu pot merge".
Ne ucideau
Acum, din adăpostul temporar din Dnipro, cei doi tineri rememorează infernul din Mariupol.
„Nu ne-am făcut baie timp de trei săptămâni. Pentru toaletă am folosit o găleată și un sac”, a scris Tania într-un jurnal pe care îl actualiza în fiecare zi din ascunzătoarea ei subterană, rememorând acum pentru CNN cele 23 de zile petrecute în pivnița din care ieșeau pentru a găsi mâncare și apă și pentru a ajuta la înmormântarea vecinilor uciși de artileria rusă.
„Problema este că în orașul nostru nu mai aveam nimic. Nicio conexiune mobilă, nicio conexiune la internet. Totul a fost întrerupt. Alimentarea cu gaz, alimentarea cu apă sau cu energie electrică. Găteam afară, făceam focul cu lemne adunate din parcuri", a spus Dmytro.
„Ne ucideau. Dacă ne adunam într-un grup pentru a găsi apă, pur și simplu trăgeau în noi", a afirmat la rândul ei Tania.
„Râuri de sânge”
De câteva ori, Dmitro a părăsit pivnița să caute hrană și apă, a văzut cruci făcute cu două bețe de lemn, marcând morminte proaspăt săpate în cartierele rezidențiale. Acesta este singurul simbol pe care familiile îl au la dispoziție pentru a marca viața celor dragi.
„Îngropam oameni în fața grădinilor lor. Vecinii noștri ne-au cerut să ajutăm să săpăm morminte pentru fiii lor, pentru copiii lor", a afirmat el.
Dmitro spune că o bombă a căzut în fața lui în timp ce aștepta la coadă pentru apă, ucigând trei persoane. A ajutat la îngroparea lor.
„Am adunat multe cadavre. Oamenii le-au pus fie în șanțuri, fie în clădiri. Unii dintre ei au luat în mașini trupuri ca să le ducă să le îngroape (...) Râuri de sânge curg pe stradă ", a adăugat Tania.
Ea credea că era pregătită pentru război, pentru că avea bani strânși. Dar acum spune că și-ar fi dorit să-și fi ascultat bunicii când i-au spus să aibă întotdeauna făină și zahăr la îndemână - o mentalitate rămasă din al Doilea Război Mondial:
„Nu știam că se va întâmpla asta... în loc de toți banii și telefoanele trebuie să ai acasă două valize cu baterii, lumânări, chibrituri, medicamente și șosete de schimb... ai nevoie de o valiză. Asta îți va salva viața. Nu aveam chibrituri sau lumânări. De unde le poți lua când ai bani, dar nu există farmacii sau magazine?".
Glumele negre devenite realitate
În primele zile ale războiului, Dmitro și Tania glumeau că, dacă rămân fără hrană, ar putea să mănânce porumbei. Acum, asta nu mai este o glumă, ci mai degrabă o problemă de a prinde puținii porumbei care au supraviețuit necontenitelor atacuri rusești, spune bărbatul.
El se teme că părinții și socrii săi vor muri de foame.
"Nu știu cum vor supraviețui. Pentru că nu mai există mâncare. Tata mi-a spus că mai au hrană pentru maxim o săptămână, poate.
Nu știu dacă o să-mi mai văd sau aud vreodată părinții. Astăzi suntem în viață. Mâine, poate nu. Nimeni nu știe", a spus el cu lacrimi în ochi.
Cimitirul lăsat în urmă
Dmitro spune că decizia de a părăsi orașul și a-și lăsa acolo părinții a fost chinuitoare, dar „singura opțiune”:
„Mama mea a fost complet distrusă. (...) nu a părăsit pivnița de la începutul războiului (...)
În ultima zi în care l-am văzut pe tatăl meu, ne-a implorat, „vă rog, copii, plecați undeva, nu știu unde, dar scăpați, scăpați de asta”.
A fost prima dată când Dmitro și-a văzut tatăl plângând: „Mi-a spus „te rog... fiule, pleacă... pleacă și scoate-ți familia”.
Au părăsit Mariupolul în 18 martie, lăsând în urmă „un cimitir”, cum spune Tania: „Am îngropat acolo visurile noastre, carierele... am pierdut tot ce am realizat în ani de muncă”.
Ieșirea din oraș - o călătorie cu mașina care în mod normal ar fi durat 45 de minute, înainte de război, le-a luat 15 ore. Au trecut prin multe controale ale soldaţilor ruşi. La unul dintre ele, Dmitro a trebuit să îşi dea jos bluza ca să le arate soldaţilor că nu are tatuaje militare sau naţionaliste ucrainene.
