Recenta infrangere a FARC si perspective de viitor

2 iulie 2008 e o data care va ramane memorabila in istoria Columbiei: a fost anuntata oficial eliberarea lui Ingrid Betancourt din mainile gherilei comuniste FARC (Fuerzas Armadas Revolucionarias de Colombia). O indrazneata operatiune Jaque ("Sah"), executata fara niciun incident, a dus la eliberarea altor 14 ostatici - trei americani si 11 columbieni. Impresionata de imaginile tragice ale captivitatii lui Ingrid Betancourt, opinia publica internationala a primit stirea cu emotie si bucurie. Cei care au sprijinit FARC predica acum convertirea la politica legala, creand posibilitatea de a transforma infrangerea militara in victorie politica si de a rescrie istoria falimentului gherilei comuniste columbiene.

Victoria obtinuta de autoritatile columbiene impotriva FARC si marele sau impact mediatic au fost urmate ime­diat de obisnuitele speculatii privind dirijarea de catre CIA si Mossad a operatiunii Jaque sau privind o presu­pu­sa tranzactie secreta ce ar fi adus in buzunarele FARC 20 milioane de dolari in schimbul eliberarii osta­ti­ci­lor.

Ministrul columbian al Apararii, Juan Manuel Santos, a infirmat speculatiile.

El a spus ca guvernul columbian nu face niciun se­cret din politica generoasa de remunerare a informatiilor utile in lupta antiterorista, dar ca operatiunea Jaque nu a implicat nicio astfel de plata. Un avion american de in­for­matii a survolat intr-adevar zona, parte a unui plan alternativ de aplicat in cazul unui eventual esec al mi­siu­nii, dar SUA nu s-au implicat in desfasurarea acesteia, a mai precizat Santos. Iar Israelul a oferit consultanta in do­meniul organizarii serviciilor secrete militare, fara a par­ticipa insa direct la aceasta misiune.

Ingrid Betancourt, fosta candidata la presedintia Co­lum­biei, era ostaticul cel mai "valoros" detinut de FARC. Data fiind dubla ei cetatenie, columbiana si franceza, Fran­ta se implicase intens in tentative de a-i obtine eli­be­ra­rea, contribuind astfel la rezonanta internationala a ca­zu­lui.

In momentul emotionant al reintalnirii cu mama sa, Ingrid Betancourt a multumit mai intai lui Dumnezeu pen­tru minunea eliberarii ei. Apoi, ea si-a exprimat recu­nos­tin­ta fata de fortele armate columbiene si fata de pre­se­din­tele Alvaro Uribe, care, asumandu-si personal o enor­ma raspundere, a dispus si autorizat operatiunea de salvare.

Inainte de rapirea sa, vederile politice ale lui Betan­court nu se potriveau catusi de putin cu cele ale con­cu­ren­tului ei, conservatorul Uribe, castigatorul din 2002. Pe atunci, Betancourt candida din partea micului partid de stanga, ecologist, Oxígeno. A fost rapita in cursul cam­paniei electorale. Se dusese din proprie initiativa sa poarte un "dialog de pace" cu FARC, ignorand aver­tis­men­tele autoritatilor.

Dupa sechestrarea lui Ingrid Betancourt, cei apropiati ei, mai ales mama ei, Doña Yolanda, nu incetau sa-i creeze probleme de imagine lui Uribe, criticandu-l si in­­vi­nuindu-l de a fi intransigent fata de gherilele comuniste, zadarnicind astfel tentativele de eliberare negociata a prizonierei. In acelasi timp, Doña Yolanda il elogia fara retinere pe Hugo Chavez, controversatul presedinte al Venezuelei, care facea mare caz de rolul lui in solu­tio­na­rea situatiei ostaticilor FARC. Autoritatile franceze il pre­sau si ele pe Uribe sa faca concesii fata de FARC, in spe­ranta de a mari sansele eliberarii lui Betancourt.

Viitorul Columbiei, varianta Uribe

Dupa succesul operatiunii Jaque, popularitatea prese­din­telui Uribe a atins cote imense, depasind 90%. Con­sti­tutia nu i-ar permite lui Uribe sa candideze inca o data, dar, fara indoiala, in cazul unui referendum, schim­ba­rea acesteia ar fi aprobata pentru a-i da voie lui Uribe sa obtina un nou mandat in fruntea tarii. Exista insa si va­rianta ca el sa-l sustina pe unul dintre opozantii sai sau o figura importanta din partid.

Absolvent stralucit de studii la Harvard si Oxford, Uribe a orientat Columbia spre legalitate, democratie si eco­nomie libera. Dar columbienii ii pretuiesc mai ales in­tran­sigenta si curajul personal. Viata lui si vietile rudelor si colaboratorilor sai s-au aflat permanent in pericol. Tatal lui Uribe a fost asasinat de FARC in 1983. Ghe­ri­le­le comuniste au incercat de mai multe ori asasinarea lui Uribe si au planuit rapirea celor doi fii ai presedintelui.

Sprijinul SUA, in cursul mandatelor lui George Bush, a fost de mare ajutor. Dar dupa castigarea de catre Par­ti­dul Democrat a alegerilor pentru Congres si Senat, de­mo­cratii au inghetat un ajutor militar de 55 milioane de dolari destinat Columbiei si au blocat Acordul de Liber Co­mert cu aceasta tara. Viitorul relatiilor bilaterale de­pin­de in mare masura de soarta alegerilor prezidentiale ame­ricane; candidatul republican John McCain, aflat in Columbia la data eliberarii lui Betancourt, si-a exprimat sprijinul pentru incheierea Acordului de Liber Comert.

Destinul politic al FARC in context latino-american, intre stanga violenta si stanga civilizata

In timpul presedintelui Pastrana, Columbia, sfasiata de violenta extrema a confruntarilor dintre diferitele gru­pari teroriste, paramilitare si carteluri de narcotraficanti, a acceptat ajutorul SUA in cadrul asa-numitului Plan Co­lom­bia, pentru combaterea traficului de droguri. Adminis­tra­tia Clinton cerea insa ca ajutorul sa fie folosit strict pentru a se combate traficul de narcotice (de tip "Pablo Escobar"), nu si insurgenta politica (FARC). Rezultatul a fost stabilirea, practic, a unui monopol al FARC asupra traficului de droguri columbian, fiind indepartata din ca­lea gherilei comuniste concurenta cartelurilor clasice.

Dupa 2000, FARC devenise cea mai grava ame­nin­tare la adresa statului columbian. Morti, prizonieri, asa­si­na­te, atentate cu bomba, explozii de mine antipersonal, spri­jin oferit de FARC altor organizatii teroriste, ca ETA, IRA, Hezbollah. Traficul de droguri, "industria grea" a ra­pi­rilor, impozitul revolutionar au adus narcoteroristilor sume colosale de bani, folositi in campaniile stangii in in­­trea­ga America Latina.

Vecinii Columbiei, Venezuela si Ecuadorul, sunt con­du­si de presedintii Chavez si, respectiv, Correa, poli­ti­cieni de stanga, ce nu isi ascund prietenia fata de FARC si ura fata de SUA. Ei gazduiesc baze FARC pe teritoriul lor, le acorda sprijin politic si, in cazul Venezuelei, mili­tar. Adeptii FARC se adapostesc linistiti in aceste tari, dar si in Brazilia presedintelui Lula da Silva. Dupa ope­ra­tiu­­nea militara columbiana din acest an impotriva unei tabere FARC situate dincolo de granita Ecuadorului, s-au gasit in corespondenta lui Raul Reyes, numarul doi al FARC, ucis in cursul acestei actiuni, referiri la sume de bani oferite de FARC pentru campania ecuadorianului Correa. Potrivit unor documente ale serviciului de infor­ma­tii brazilian, ajunse in posesia saptamanalului Veja, chiar presedintele Braziliei, impreuna cu partidul sau, ar fi beneficiat de daruri similare de la FARC.

Pentru a scruta posibilitatile de evolutie ale gherilei co­muniste FARC dupa infrangerile armate umilitoare din ultima vreme, este esential sa intelegem modul in care or­ganizatiile teroriste ca FARC se articuleaza dialectic, asa cum invata marxism-leninismul, cu forte politice de stan­ga legale, multe dintre ele guvernamentale, in stra­te­gia eficienta si discreta a Forului de la Sao Paolo. Aceasta organizatie a fost fondata de Lula da Silva si Fidel Castro, dupa caderea Zidului Berlinului, pentru a salva stanga de la pieire si a recupera in America Latina ceea ce s-a pierdut in Europa de Est. La 15 ani de la fon­da­rea Forului de la Sao Paolo, Lula se felicita pentru rea­li­zarile obtinute de acesta in mai toate tarile Americii Latine.

De la zgomotosul bolivarist cu veleitati de dictator, Chavez, pana la neoperonistii Nestor si Cristina Kirchner din Argentina, de la social-democrata Bachelet din Chile, pana la socialistii indigenisti Morales si Correa - ai Boliviei si Ecuadorului -, de la sangerosul dictator san­di­nist Ortega din Nicaragua, pana la Tabaré Vázquez, liderul coalitiei stangiste din Uruguay, si recent alesul Fernando Lugo din Paraguay, fost episcop, adept al "teo­lo­giei eliberarii", fara sa-i uitam pe eternii frati Castro, care stapanesc insula-inchisoare Cuba, si pe insusi Lula da Silva (atat de apreciat pe plan international pentru "deschiderea" sa fata de economia de piata, dar, in ace­lasi timp, strategul Forului de la Sao Paolo), diferitele nuan­te de rosu au colorat harta continentului.

Este adevarat ca, in prezent, sub actiunea fortelor gu­ver­namentale, situatia strategica a FARC in Columbia se deterioreaza pe zi ce trece. Crimele si atrocitatile FARC trezesc tot mai mult indignarea populatiei; ofertele de amnistie ale guvernului si numarul mare de adepti ucisi sau capturati au subtiat mult randurile gherilei, iar struc­turile acesteia sunt infiltrate de armata pana la cel mai inalt nivel, cum s-a constatat in cazul operatiunii Jaque.

Importanta ultimei victorii anti-FARC este aratata si de schimbarea de ton din partea tovarasilor din Forul de la Sao Paolo, Lula si Chavez. Cei doi au inceput sa in­­dem­ne gherila la dezarmare si la orientarea spre meca­nis­mele democratice de preluare a puterii.

Exista insa voci competente care avertizeaza asupra po­sibilitatii ca FARC sa fie salvate printr-o astfel de dezar­mare, amnistie si trecere in legalitate, transfor­mand infrangerea militara in victorie politica.

Ganditorul brazilian Olavo de Carvalho aminteste in acest context ca stanga actuala latino-americana, atat partea sa violenta, cat si cea democratica, se trage din ghe­rilele comuniste, de inspiratie cubaneza si sovietica, ale anilor ‘60. Crimele gherilelor au fost de atunci spa­late prin diverse amnistii si uitate. Prin rescrierea istoriei, liderii gherilelor de atunci au primit apoi o aura de martiri si eroi romantici, iar cei care li s-au opus au fost de­mo­ni­zati, intr-atat incat nimeni nu se mai gandeste astazi sa le ia apararea. Dreapta s-a demobilizat, bucurandu-se de convertirea la legalitate a gherilelor, de caderea URSS si convertirea la economia de piata, dupa model chinez, a unei importante parti a militantilor de stanga. Asa ca nu are de ce sa mire succesul planurilor Lula-Castro.

Nu ar fi, deci, exclus, un viitor in care Fortele Armatei Re­volutionare Columbiene, devenite partid politic "res­pec­tabil", sa ajunga sa obtina mai multa putere decat a avut vreodata prin violenta si crime si sa-i poata distruge apoi, unul cate unul, pe cei care astazi le-ar oferi amnis­tia.