Pe aceeași temă
În funcție de evoluția situației din Ucraina, o eventuală decizie politică a UE de înăsprire drastică a sancțiunilor economice impuse Kremlinului ar putea forța declanșarea unui proces amplu de substituție a gazelor rusești în Europa.
La 1 ianuarie 2006, Rusia oprea livrările de gaze naturale transportate peste teritoriul ucrainean către UE. Întreruperea a ținut trei zile și a fost cauzată de o dispută contractuală cu substrat politic, privind mărimea facturii ucrainene la gaze. Tema securității energetice și strategiile de diversificare a importurilor de energie câștigau brusc în popularitate în instituțiile europene.
Trei ani mai târziu, în ianuarie 2009, disputa s-a reprodus aproape întocmai, cu deosebirea că întreruperea a ținut nu mai puțin de 15 zile. Au fost afectate mai ales țările Europei de Est, dependente aproape total de livrările Gazprom. Din nou alertate, Comisia Europeană (CE) și guvernele naționale au accelerat planurile strategice de diversificare a surselor externe (precum Coridorul Sudic de Gaz), iar tema solidarității energetice a devenit un loc comun.
Totuși, între 2010 și 2011 avea să fie construit gazoductul Nord Stream (legând Rusia direct de Germania prin Marea Baltică), iar între 2008 și 2010 Gazprom a încheiat acorduri privind construcția conductei South Stream (prin Marea Neagră și Europa de Sud-Est) cu guvernele bulgar, sârb, ungar, grec, sloven, croat și austriac. Astfel, în ciuda planurilor strategice comunitare, politica energetică externă a UE rămânea una a priorităților naționale. Pe piețele est-europene, supuse monopolului Gazprom, prețurile importurilor de gaze sunt sensibil mai mari decât în Europa de Vest, în corelație cu gradul de dependență de gazele rusești.
Pe 2 mai 2014, ministrul rus al Energiei, Alexander Novak, a dat guvernului de la Kiev un ultimatum privind preplata până la 31 mai a facturii la gaze, pe lângă achitarea datoriei pentru livrările deja efectuate (datorie cifrată de Moscova la 3,5 miliarde de dolari, dar pe care Kievul nu pare să o recunoască). Reamintim că în decembrie 2013 Gazprom oferise Ucrainei lui Viktor Ianukovici un discount ce coborâse prețul la 268 de dolari/1000 m.c. După instalarea noilor autorități la Kiev, Moscova a decis eliminarea reducerii pe motiv de neplată și majorarea prețului la 480 dolari/1000 m.c. – unul dintre cele mai mari din Europa. Mai mult, Gazprom a anunțat că noile livrările în Ucraina se vor face numai pe bază de plată anticipată. Guvernul ucrainean nu e nici capabil, nici dornic să achite această notă de plată, intenționând să conteste noul preț la curtea de arbitraj de pe lângă Camera de Comerț din Stockholm.
În aceste condiții, probabilitatea unui al treilea „război al gazelor“ este mare, fiind potențată de escaladarea confruntărilor militare în Ucraina. Dar este UE mai pregătită în 2014 să facă față unei întreruperi a livrărilor de gaze decât în 2009 sau 2006?
Vulnerabilitate diminuată a UE
În 2013, 52% din exporturile rusești de gaz către UE și Turcia au tranzitat teritoriul ucrainean. Față de 2008, când proporția era de 95%, scăderea e semnificativă, datorându-se capacității crescute a Rusiei de a utiliza gazoducte ocolitoare: Nord Stream, Blue Stream (ce conectează Rusia direct cu Turcia prin Marea Neagră) și Yamal-Europe (ce traversează Belarus și Polonia).
Gazele rusești nu reprezintă decât 6% din mixul energetic european (adică din totalul combustibililor utilizați): gazele naturale constituie 25% din mixul energetic al UE, iar cele din Rusia reprezintă circa 25% din această cantitate. În plus, livrările Gazprom au scăzut de la 39% din totalul importurilor UE în 2009 la 36% în 2012, deși dependența de importuri energetice a Europei a crescut în acest interval.
Trebuie însă remarcat că exporturile de gaze rusești în UE au atins în 2013 nivelul record de 162 miliarde de metri cubi (mmc), după o scădere la 150 mmc în 2011 și 138 mmc în 2012. Creșterea de volum ține de discount-urile făcute de Gazprom clienților europeni sub presiunea concurenței din partea piețelor spot. Astfel, prețul oferit de Gazprom a coborât cu circa 30% sub cel al gazului natural lichefiat (GNL). Într-adevăr, 2013 a marcat și un minimum al importurilor de GNL în UE – 46,5 mmc față de 88 mmc în 2011. Aceste date arată că UE are o importantă rezervă de capacitate de import prin terminale de GNL.
Impactul unui eventual nou conflict al gazelor ruso-ucrainean poate fi diminuat și prin creșterea gradului de utilizare a gazoductelor ocolitoare; de exemplu, Nord Stream e folosit în prezent doar la jumătate de capacitate, iar Turcia tocmai a convenit cu Rusia mărirea capacității conductei Blue Stream.
Dar ecuația europeană de securitate energetică include acum și Ucraina, în condițiile în care Kievul importă deja circa 2 mmc/an de gaze rusești din Germania, prin Polonia și Ungaria. O cantitate mult mai însemnată, de 10-20 mmc/an, ar putea fi importată prin Slovacia, dacă operatorul slovac de sistem, Eustream, ar accepta instalarea tehnicii necesare pentru „fluxul invers“ prin sistemul său de tranzit. După mai bine de un an de insistențe ale Ucrainei, Eustream a încheiat la sfârșitul lunii aprilie un acord cu Ukrtransgas privind utilizarea în flux invers a unei conducte secundare de capacitate redusă, care nu poate îmbunătăți substanțial securitatea energetică ucraineană. Motivul ezitării Bratislavei ține de opoziția Gazprom față de această inițiativă și de teama Slovaciei, care importă din Rusia 60% din necesarul de gaze, de a nu suferi majorări de preț.
În orice caz, UE este astăzi mai bine pregătită decât în cazul precedentelor „războaie ale gazelor“ să gestioneze o situație de criză: interconectările dintre rețelele de transport de gaze naturale ale statelor membre au fost extinse (deși sunt încă insuficiente), iar stocurile ajung pentru mai multe luni de consum.
Gazprom a anunțat că noile livrările în Ucraina se vor face numai pe bază de plată anticipată. |
Viziunea unei uniuni energetice
Pentru întărirea capacității de negociere a UE în fața Gazprom, premierul polonez Donald Tusk a avansat recent propunerea unei „uniuni energetice“ a țărilor europene, după ce mai mulți oficiali europeni se pronunțaseră în favoarea integrării adâncite a sectorului energetic. Prezentată în Financial Times pe 21 aprilie, viziunea lui Tusk include două elemente definitorii:
a) Crearea unui organism european care să negocieze achiziționarea importurilor de gaze naturale la un preț unic pentru întreaga UE, după modelul Euratom (prin care țările UE deținătoare de reactoare nucleare importă uraniu în mod colectiv). Un astfel de mecanism comun ar urma să se realizeze în pași succesivi: mai întâi, clauzele secrete anticoncurențiale trebuie eliminate din contractele bilaterale; va fi apoi utilizat un model unic de contract pentru toate noile achiziții; în fine, CE va fi implicată în negocierea tuturor contractelor.
b) Utilizarea sustenabilă de către statele membre a rezervelor naționale de combustibili fosili, inclusiv cărbune și gaze de șist.
Cel dintâi element al propunerii este cel novator. Fără îndoială, succesul strategiei divide et impera aplicată de Gazprom în UE se bazează în bună măsură pe existența unor clauze secrete în contractele pe termen lung, adesea cu caracter politic și anticoncurențial, pe baza cărora importatori din unele țări obțin prețuri mai bune decât cei din alte țări, cu efectul fragmentării piețelor. Eliminarea acestor clauze e un pas necesar către liberalizarea și integrarea piețelor europene de gaze naturale.
Dar aici apar și limitele analogiei cu Euratom: e improbabil ca țările ce beneficiază de prețuri ale gazelor rusești sub media europeană să accepte o negociere colectivă al cărei rezultat garantat este un preț mai mare. De asemenea, trebuie lămurit în acest model locul pe care îl au piețele spot, cu tranzacționare imediată, piețe care în ultimii ani au avut un rol cheie în limitarea prețului gazelor naturale în UE.
Forța centrifugă a politicilor energetice naționale și corporatiste
Slovacia ezită să ia măsuri ferme de susținere energetică a Ucrainei; teama de retorsiunile Moscovei prevalează față de percepția de solidaritate din partea Bruxellesului. Bulgaria a adoptat o poziție fermă pro-South Stream, în condițiile în care atât Parlamentul European, cât și CE consideră inoportună continuarea negocierilor politice cu Moscova privind realizarea acestui proiect pe teritoriul UE. Desigur, construcția conductei în Europa – proiect care a căpătat o nouă urgență pentru Moscova – nu poate fi împiedicată, dar funcționarea sa va trebui să se conformeze normelor de liberalizare ale celui de-al Treilea Pachet Energetic (ownership unbundling și third-party access).
Dar nu doar Bulgaria (care este, totuși, într-o situație dificilă de securitate energetică pe termen mediu) e un suporter vocal al South Stream, ci și Austria. Pe 29 aprilie, Gazprom și OMV au semnat un acord de intenție privind implementarea proiectului în Austria și participarea Gazprom la Hub-ul Central-European de Gaz de la Baumgarten.
Într-adevăr, principalul lobby pentru „normalizarea“ relațiilor cu Rusia vine dinspre companiile energetice implicate în contracte bilaterale sau în joint ventures cu Gazprom, precum și dinspre concernele vest-europene ce exportă produse industriale piața rusă. Cu toate acestea, în funcție de evoluția situației din Ucraina, o eventuală decizie politică a UE de înăsprire drastică a sancțiunilor economice impuse Kremlinului, cu limitarea severă a relațiilor energetice UE-Rusia, ar putea forța declanșarea unui proces amplu de substituție a gazelor rusești în Europa.
* Radu Dudău este conferențiar la Universitatea din București și director al Energy Policy Group.