Substituire, satiră şi interpretare: statele de facto ale Eurasiei

Crimeea şi alte state de facto ale Eurasiei ilustrează modul în care o masă critică de indivizi dedicaţi, cu sprijinul implicit al altor state, pot ajunge să întruchipeze un fenomen care stă la baza ştiinţelor politice: geopolitica.

După cum remarca odată Winston Chur­chill, „istoria e scrisă de învingători“. Du­pă prăbuşirea Uniunii Sovietice, în­tre­gul Oc­cident s-a relaxat la umbra succe­sului în­registrat de valorile democraţiei li­berale. În­tr-o răsturnare neaşteptată a pre­vi­ziu­nilor lui Karl Marx – care îşi ima­gina cum contradicţiile antagonice ale is­toriei vor avea ca rezultat înlocuirea de­fi­nitivă a ca­pitalismului de către comunism –, ca­pi­ta­lismul şi instrumentul său politic, de­mo­cra­ţia liberală, s-au dovedit a fi trăsătura durabilă a umanităţii, punctul în care dia­lectica hegeliană şi-a atins ţelul ultim. În 1992, una dintre figurile academice ame­ricane de prestigiu, Francis Fukuyama, re­marca faptul că „evenimentele la care sun­tem martori ar putea reprezenta nu doar sfârşitul Războiului Rece ori o anu­mită perioadă a istoriei noastre post­be­lice, ci sfârşitul istoriei aşa cum o ştim: cu alte cuvinte, ar putea reprezenta punc­tul terminus al evoluţiei ideologice a ome­nirii şi instaurarea democraţiei liberale occidentale, ca formă supremă de gu­ver­nare“.

La mai bine de două decenii distanţă, aceas­tă afirmaţie uluitoare oferă o viziune de ansamblu asupra secolului XXI. Ca ur­mare a lipsei unei alternative competitive, chiar şi aceia care se opun democraţiei liberale au sfârşit prin a o îmbrăţişa. Rusia este doar un exemplu a ceea ce Dmitri Fur­man numeşte „democraţii imitative“. Aces­­tea din urmă combină normele de­mo­cra­ţiei constituţionale cu o conducere de tip autoritarist. Forma este democratică, iar con­ţinutul autocratic. Rusia trebuie pri­vită prin prisma acestei îmbrăţişări fragile a democraţiei: ca un stat care pretinde a fi o democraţie liberală, urmărind, de fapt, coruperea şi subminarea principiilor care stau la baza acesteia.

Încă de la dispariţia Uniunii Sovietice, am pre­supus cu toţii că Rusia traversează o perioadă de tranziţie către democraţia li­berală, cu tot cu normele, standardele şi prac­ticile sale. Occidentul, însă, îşi are pro­pria democraţie liberală, în vreme ce Rusia are o democraţie suverană. Această fuziune între doi termeni contradictorii – su­veranitatea, ca bază a guvernării şi a sta­tului, şi democraţia, ca sistemul în care ce­tăţenii participă, în mod egal, la actul guvernării – reprezintă contribuţia aparte pe care Rusia o aduce unei epoci şi aşa zbu­ciumate a liberalismului târziu.

Ceea ce nu înseamnă că democraţia ru­sească este anormală, ci mai degrabă că ea reprezintă un exerciţiu de substituire: Ru­sia înlocuieşte principiile democraţiei cu stra­tegia. Această strategie le bate pe toate celelalte – ea pleacă de la premisa că nu a exis­tat o ameninţare reală din partea Ucrai­nei, ci mai degrabă exemplul pe care pro­tes­tatarii ucraineni l-au oferit cetăţenilor ruşi a determinat autorităţile să intervină. Răsturnarea regimului corupt de către miş­­carea populară a Euromaidanului ofe­rea un exemplu pentru o detronare si­mi­lară a lui Putin. Această teamă de revoltă îşi are ecoul în trecutul recent. Viaceslav von Plehve, ministru de Interne în vremea ţarului Nicolae al II-lea, remarca, în 1904: „Avem nevoie de o victorie într-un răz­boi mic pentru a stăvili valul revoluţiei“. Acest mod de gândire avea să ducă la în­frângerea din războiul ruso-japonez şi a re­voluţiei din 1905. Lipsită de dorinţa sau de putinţa de a purta un război con­ven­ţional împotriva Ucrainei, în secolul XXI, Rusia se vede nevoită să apeleze la prin­cipiile democraţiei şi ale drepturilor omu­lui (intervenţie, autodeterminare, apă­ra­rea drepturilor omului) pentru a purta un război cu alte mijloace. Această golire de substanţă – o democraţie atent regizată, un popor educat să urmeze ţelurile Rusiei, o ocupaţie fără ocupanţi, un referendum lipsit de posibilitatea de a alege – re­pre­zintă cel mai mare câştig al aventurii lui Putin, în Crimeea.

Învingătorii şi istoria

La numai câteva zile de la închiderea unor Jocuri Olimpice încununate de succes, în care ţara gazdă a câştigat cele mai multe medalii, Rusia invada şi, implicit, anexa peninsula Crimeea, un teritoriu ucrainean de jure. Cu toate că acest succes olimpic nu este tocmai ceea ce şi-a imaginat Chur­chill, victoria s-a dovedit a fi mult mai importantă, din punct de vedere simbolic, chiar şi decât cele două campanii ruseşti în Cecenia. Ascensiunea Rusiei pe scena geo­politică este, în acelaşi timp, sur­prin­zătoare şi aşteptată, dacă ţinem seama de dorinţa ruşilor de a depăşi momentele de umilinţă provocate de Occident, în anii ‘90. Extinderea NATO în Europa de Est, în 2004, a fost, probabil, ultima „palmă“, cu toate că nu trebuie subestimate nici umi­linţa şi privaţiunile resimţite de milioane de oameni, în timpul mandatului lui El­ţîn.

Renaşterea Rusiei ca o superputere geo­politică este întruchipată de Vladimir Pu­tin, prim-ministru de ocazie şi, se pare, preşedinte în prezent şi în viitorul apro­piat. Putin este primul lider, de generaţii întregi, de care ruşii se pot simţi mândri. Încă din vremea lui Lenin, Rusia nu a mai avut un lider capabil să întruchipeze vo­cea colectivă a unui popor nedreptăţit şi neînţeles de cei din afara graniţelor. Dis­cursul la obiect, charismatic reprezintă o amprentă a apariţiilor lui Putin. Această abilitate de a formula o viziune proprie în­tregii naţiuni nu trebuie subestimată. Acu­rateţea, fluenţa şi claritatea sunt parte a far­mecului său, la fel şi folosirea do­cu­mentată a jargonului infractorilor. Cele­bri­tatea lui Putin nu este doar de natură po­litică, ci şi culturală. A devenit o figură em­blematică, redând încrederea unei na­ţiuni renăscute. În 2002, o formaţie pop ru­sească, până atunci anomină, Singing Together, a scos un hit care avea să ajungă în fruntea topurilor muzicale. „Iubitul meu a încurcat-o din nou, s-a încăierat, s-a îmbătat“, spune cântecul. Sătule de bărbaţii lor beţi şi bătuţi (un stereotip des­tul de răspândit, în Rusia postsovietică), so­listele declară, nici mai mult nici mai puţin, că vor pe cineva... ca Putin.

Videoclipul îl înfăţişează pe Putin în ipos­taze dintre cele mai măgulitoare: în­tâl­nindu-se cu liderii lumii, răspunzând cu spontaneitate întrebărilor la o conferinţă de presă şi, desigur, doborând un adversar cu tehnicile sale de judo. În 2002, acest cântec era perceput ca având un mesaj in­tenţionat ironic. Cu timpul, însă, a că­pă­tat un alt înţeles, iar recenta anexare a Cri­meei întăreşte imaginea lui Putin de lider care „nu dă bir cu fugiţii“ în faţa duş­ma­nilor Rusiei şi care nu-şi abandonează com­patrioţii.

În timpul discursului susţinut în faţa Adu­nării Federale, în 2005, Putin le-a cerut ruşilor să-şi amintească „istoria recentă a Rusiei“. „Mai presus de orice, trebuie să fim conştienţi de faptul că prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost unul dintre de­zastrele geopolitice majore ale secolului. Iar în ceea ce priveşte naţiunea rusă, a devenit o adevărată dramă. Zeci de mi­li­oane de concetăţeni şi compatrioţi ai noş­tri s-au trezit în afara teritoriului rus.“

Deşi majoritatea comentariilor se con­cen­trează asupra primei părţi a acestui citat, afirmaţiile lui Putin referitor la com­pa­trioţii ruşi din „vecinătatea apropiată“ sunt, probabil, mai relevante. Ruşii care tră­iesc în afara ţării alcătuiesc o categorie de oameni care sunt protejaţi conform le­gilor ruseşti în vigoare. Potrivit acestor legi, compatrioţii sunt definiţi ca „per­soa­ne care trăiesc în alte state şi care apar­ţin unei etnii avându-şi originea istorică în Rusia“, împreună cu aceia care „au ales în mod liber să fie conectaţi, din punct de vedere spiritual, cultural şi le­gal cu Federaţia Rusă“. Această alegere poate include „un act de autoidentificare, dublat de o activitate socială şi pro­fe­sională în slujba prezervării limbii ruse, a limbilor native aparţinând popoarelor Federaţiei Ruse şi a dezvoltării culturii ruse peste hotare...“. Esenţa acestei vi­zi­uni nu diferă foarte mult de aceea oc­ci­dentală, potrivit căreia „popoarele“ sunt deţinătoarele de drept ale suveranităţii.

Pârghia geopolitică

Unul dintre elementele-cheie ale strategiei ruseşti este folosirea regiunilor separatiste (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Crimeea) pe post de enclave, de unde să ameninţe statele care au drept de gu­vernare legal asupra lor. Acţiunile Rusiei în aceste teritorii nu oferă perspectiva unui proiect, ci doar o serie de ajutoare sau intervenţii de diverse forme. Unele sunt recunoscute ca state independente (Ose­tia de Sud, Abhazia), altele abia dacă sunt susţinute (cazul Transnistriei şi al Mol­dovei), iar altele sunt anexate direct (Crimeea). Armata rusă garantează, direct sau indirect, securitatea acestor teritorii contestate. Prin crearea de conflicte ur­ma­te, implicit, de operaţiuni de menţinere a păcii, Rusia îndeplineşte rolurile de agre­sor, provocator şi stabilizator, dar nu ocu­pă niciunul dintre teritorii. Prin in­ter­mediul entităţilor separatiste, Rusia con­trolează, indirect, statele suverane în care acestea îşi au originea. Această restabilire a influenţei în „vecinătatea apropiată“ a Rusiei reprezintă o formă nouă de război. Urmărind experienţele intervenţiilor ame­ricane în era post 9/11, Rusia a învăţat că războaiele pot fi scurte şi ieftine, însă ocu­paţiile sunt mai costisitoare. Ameninţând cu ocupaţia, Rusia creează un climat de ne­încredere şi teamă că ar putea controla acţiunile statelor suverane şi politicile aces­tora. Antropologul de origine rusă Ale­xei Yurchak s-a referit la acest fenomen ca la o nouă tehnologie politică post­so­vietică, postimperială a „nonocupaţiei“.

Prin generarea de conflicte teritoriale, Ru­sia se asigură că aceste state nu vor fi ni­ciodată admise în NATO sau în orice altă alianţă militară, dat fiind că nicio or­ga­nizaţie nu ar accepta ca membru un stat care se află într-o dispută teritorială con­tinuă cu Rusia – o putere nucleară şi mem­bru al Consiliului de Securitate.

Prin aceste zone de conflict, Rusia „cul­tivă“ popoare (în sensul pur agricol al ter­menului) pe care să le culeagă, odată ce s-au copt, şi să le folosească pentru a-şi duce mai departe strategia. Mai întâi, Ru­sia oferă cetăţenie rusă persoanelor care locuiesc în aceste teritorii. Dar aceşti ce­tă­ţeni, trăind permanent departe de locurile natale, devin obiecte ale afecţiunii la dis­tanţă (gândiţi-vă la acele rude pe care eşti obligat să le vezi o dată pe an). Cu toate că sunt sprijiniţi material prin ajutoare, sub­sidii şi furnizarea de gaze naturale la pre­ţuri mici, precum în cazul Trans­nis­tri­ei, beneficiul lor major este rolul pe care îl ocupă în imaginarul geopolitic al Rusiei. Astfel, intervenţia se poate desfăşura în numele lor, în conformitate cu legile ruse şi cu cele internaţionale.

Aceşti cetăţeni de convenienţă vorbesc ru­seşte şi sunt consumatori ai mass-media ruseşti. S-au acomodat cu viziunea „ru­sească“ asupra lumii, în care principiile atât de dragi Occidentului – democraţia, libertatea, statul de drept – reprezintă o ame­ninţare la adresa modului de viaţă „rusesc“, unic. Pentru cetăţeni şi pentru sta­tul rus, aceste idei „străine“ sunt ino­culate de agenţi secreţi occidentali, prin intermediul ONG-urilor care caută să de­stabilizeze Rusia. După cum repetă ne­în­cetat mass-media ruseşti, odată aceste idei puse în practică, ies la iveală ade­vă­ratele lor origini – practicanţii lor devin fas­cişti, iar aşa-zişii protestatari demo­cra­tici răstoarnă guverne alese în mod de­mo­cratic. Ca şi în cazul Georgiei (revoluţia tran­dafirilor), al Ucrainei (revoluţia por­tocalie din 2008 şi, apoi, Maidanul) şi, în­tr-o măsură mică, al Moldovei (revoluţia Twitter din 2009), violenţa şi dezordinea inerente fiecărei mişcări populare devin un pretext pentru intervenţia umanitară a eternului şi paternului aducător al păcii şi stabilităţii: Rusia.

Satiră, liberalism şi intervenţie umanitară

Evenimentele recente din Crimeea ne ara­tă cât de departe a mers statul rus în cre­a­rea unei noi forme de guvernare extr­a­teritoriale, în „vecinătatea sa apropiată“. Această tehnică a nonocupării permite for­ţelor militare să fie, în acelaşi timp, ano­nime şi recognoscibile, să fie amabile (măr­turie stau „selfie“-urile soldaţilor pos­tate pe Instagram şi pe alte reţele de socializare), dar şi ameninţătoare (în spe­cial, în ceea ce-i priveşte pe ucraineni şi forţele armate ucrainene). Până la re­fe­ren­dumul din Crimeea, de la 16 martie 2014, urmat de anexarea provinciei de către Fe­deraţia Rusă, aceste forţe de „auto­ap­ă­ra­re“ bine echipate au operat fără un man­dat oficial. Puteau fi orice armată lipsită de sprijinul formal al unui stat, fără o identitate individuală sau colectivă (marea majoritate purtau măşti) şi, cel puţin la în­ceput, lipsite de un scop explicit (cu ex­cepţia celui de menţinere „a păcii“). Ei nu luptau contra terorismului, nu aduceau de­mocraţia în Crimeea şi nici nu invadau, în sensul tradiţional al termenului, un te­ritoriu suveran ucrainean. Cu alte cuvinte, ocupau fără a ocupa. Prin simpla lor pre­zenţă, ei inspirau destulă forţă pentru a determina trupele ucrainene să nu in­te­r­vină şi au permis desfăşurarea unui re­fe­rendum organizat în mare grabă, aflat sub tutelajul acestei armate disciplinate – ca­re, de fapt, nici nu reprezintă o armată, în adevăratul sens al cuvântului.

Negările repetate ale lui Putin cum că aceşti soldaţi ar reprezenta o forţă de au­toapărare nu sunt decât o glumă cinică, o satiră la adresa legilor internaţionale, a drep­turilor omului şi a intervenţiilor uma­nitare. Această tragicomedie poate avea con­secinţe dramatice, pe măsură ce po­pu­laţia rusă îmbrăţişează retorica lui Putin, iar repetarea unor scenarii similare cu cel din Crimeea ameninţă spaţiul exsovietic (în Moldova, estul Ucrainei, Statele Baltice şi nordul Kazahstanului). Prin apărarea com­patrioţilor ruşi, Putin utilizează şi sa­tirizează, în acelaşi timp, ideea de in­ter­venţie umanitară şi doctrina politică a „res­ponsabilităţii de a proteja“ (R2P). Responsabilitatea de a Proteja autorizează intervenţia în treburile interne ale unei al­te naţiuni suverane, în cazul în care aceas­ta se dovedeşte incapabilă de a-şi proteja populaţia împotriva violării grave a drep­turilor omului, precum purificarea etnică sau genocidul. Iniţial, a fost concepută pen­tru a autoriza intervenţia străină în cazuri precum genocidul din Rwanda sau pentru a proteja populaţiile separatiste mi­noritare împotriva persecuţiilor de natură etnică. Dar, ca mai toate doctrinele po­li­tice apreciate, a suferit transformări când a fost pusă în practică. Statele Unite, în special, folosesc intervenţia umanitară pen­tru a-şi urmări propriile interese geo­politice imediate. Mascând încercările de refacere a imperiului sovietic în spatele dis­cursului umanitar, Putin recurge la ace­laşi scenariu folosit de guvernele occi­den­tale, dar cu o evidentă notă de cinism: Ame­­rica face asta, de ce n-ar face-o şi Ru­sia?

Aceste „standarde duble“ reprezintă un ele­ment de bază al retoricii politice în sânul statelor separatiste, având în vedere percepţia lor colectivă asupra Occ­i­den­tului, potrivit căreia acesta le refuză drep­tul la autodeterminare. Printr-o separare a efectelor războiului de conflictul în sine, Rusia a redefinit pacea ca o continuare a răz­boiului, cu alte mijloace. Intervenţia umanitară devine, astfel, un instrument de intimidare şi control asupra statelor ve­cine. Distorsionarea de către Putin a re­to­ricii intervenţiei umanitare internaţionale dezvăluie realpolitik-ul, în cele mai mici detalii. Atunci când Rusia ocupă teritoriul unui alt stat suveran, organizează re­fe­ren­dumuri sub ameninţarea implicită a ar­me­lor şi anexează teritorii, toate sub umbrela intervenţiei umanitare şi a legilor inter­na­ţionale, satira este completă. Incapabil să con­trabalanseze acţiunile agresive ale Ru­siei, Occidentului nu-i rămâne decât să-şi formuleze poziţia folosind aceleaşi argu­mente, chiar dacă este evident că acestea au fost golite de orice urmă de moralitate.

În loc de concluzie

Ceea ce trebuie să reţinem legat de eve­ni­mentele din Crimeea este natura perfo­r­mativă a incursiunii ruseşti. La început, sol­daţii au acţionat fără a purta niciun însemn oficial. Dar, odată demascaţi ca aparţinând armatei ruse, noile autorităţi ucrainene au fost îndreptăţite să ia mă­suri, ca orice stat suveran. Această per­for­mativitate ilustrează o prăpastie din ce în ce mai adâncă între suveranitatea legală (de jure) şi cea actuală (de facto), cu toate că, potrivit legislaţiei internaţionale, re­cu­noaşterea unui stat suveran de către alţi suverani are un caracter pur declarativ. Ast­fel de entităţi separatiste există, iau parte la războaie, iar alegătorii lor cred în ele, în ciuda numeroaselor eşecuri. Ma­joritatea discuţiilor pe marginea legi­ti­mi­tăţii intervenţiei ruse în Crimeea pierd din vedere un aspect esenţial, şi anume: aces­te politici de facto nu sunt altceva decât artefacte ale războiului.

Crimeea şi alte state de facto ale Eurasiei ilustrează modul în care o masă critică de indivizi dedicaţi, cu sprijinul implicit al al­tor state, pot ajunge să întruchipeze un fe­nomen care stă la baza ştiinţelor politice: geopolitica. În discuţiile avute în timpul că­lătoriilor mele în Transnistria, Crimeea, Georgia şi Kîrghîstan, locuitorii acestora au subliniat importanţa geopolitică a loc­u­lui lor în lume. De asemenea, în 2008-2009, pe când făceam muncă de cercetare în te­ren, în Transnistria, locuitorii mi-au măr­turisit că sunt convinşi de faptul că Rusia îi va salva din calea Europei şi îi va ajuta să stea departe de NATO şi de valorile eu­roatlantice. Ceea ce va împiedica, toto­dată, extincţia culturii lor ruseşti.

Evenimentele din Crimeea nu au făcut altceva decât să crească aşteptările. În no­iembrie 2008, pe când mă aflam în Cri­meea, într-un tur al reşedinţelor de vară ale lui Cehov, Stalin şi ale pictorului rus Aivazovski, a fost evident pentru mine că aceste simboluri culturale ruseşti se află în siguranţă, sub tutela Flotei Ruse din Ma­rea Neagră. În Ialta, la reşedinţa Ţarului Nicolae al II-lea, sălile de conferinţă sunt neschimbate de pe vremea când Roose­velt, Churchill şi Stalin decideau aici îm­părţirea Europei, după război. Tot în 2008, la o conferinţă a ONG-urilor din Georgia pe tema rezolvării conflictelor interpersonale, gazdele mele se plângeau de lipsa unei in­tervenţii din partea NATO, percepută ca o viziune geopolitică determinată de alte con­flicte mai îndepărate. În Kîrgîzstan, am fost martorul unor îngrijorări similare. Această ţară, cea mai democrată într-o re­giune dominată de regimuri autocrate, pu­tea obţine sprijin financiar din partea SUA, datorită localizării sale geografice, ca terminal logistic de o importanţă vitală. Un şofer de taxi, fericit că primea bac­şi­şuri generoase din partea contractorilor ame­ricani, se întreba cât va mai continua acest joc geopolitic. În absenţa unei eco­nomii viabile, geopolitica a devenit cauza principală a locului important pe care Kîr­gîzstanul îl ocupă în lume. Acestea nu sunt rămăşiţele ideologice ale Războiului Rece, ci trebuie privite ca încercări de a se (re)­în­scrie într-o nouă ordine mondială. Du­pă cum au arătat-o acţiunile Rusiei în Cri­meea, noua ordine geopolitică nu oferă de­limitări clare; paradoxul, contradicţia şi du­blul standard sunt mijloacele prin care aceasta încearcă să creeze un spaţiu co­e­rent celor fără identitate.

Liderii şi elitele statelor euroasiatice ne­recunoscute oficial joacă totul pe cartea au­todeterminării, în vreme ce statele care îi găzduiesc subliniază nevoia de sta­bi­li­tate. Confruntându-se cu aceste viziuni ire­conciliabile, aceste entităţi statale ilus­trează dublul standard care face posibilă recunoaşterea unor state precum Kosovo, negând-o pe cea a altora (Abhazia, Osetia de Sud).

Crimeea, împreună cu celelalte state se­pa­ratiste ale Eurasiei (Transnistria, Abhazia, Osetia de Sud şi Nagorno-Karabah), re­prezintă un exemplu pentru decalajul con­ceptual al termenilor fundamentali din politica actuală. Libertatea, egalitatea, de­mocraţia, autodeterminarea sunt concepte fundamentale ale politicii secolului al XIX-lea şi al XX-lea. Cu toate acestea, în secolul XXI, suntem martorii rein­ter­pre­tă­rii lor continue, în democraţiile mai vechi, mai noi sau în cele emergente. Occidentul acţionează în numele unor principii, în timp ce Rusia îşi urmăreşte propriile in­te­rese strategice. Dat fiind faptul că nu pu­tem lua Războiul Rece ca punct de re­fe­rinţă al stabilităţii, avem la îndemână doar concepte politice învechite pentru a în­cer­ca să discernem incertitudinile pre­zen­tu­lui. În acest sens, intervenţia umanitară a Rusiei şi sprijinul în favoarea auto­de­ter­minării nu trebuie interpretate ca de­na­tu­rări ale unor principii sacre, ci mai de­gra­bă ca o reflecţie a unor vremuri tulburi.

* Michael Bobick este postdoctoral fellow la Central for Russian and East European Studies, Universitatea din Pittsburgh.

Traducere şi adaptare de CRISTINA SPĂTĂRELU