UK şi EU după victoria conservatorilor

Victoria categorică a Partidului Conservator în alegerile parlamentare din 7 mai, obţinută în pofida sondajelor de dinaintea scrutinului, se profilează ca un moment de cumpănă atât pentru  Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord cât şi pentru Uniunea Europeană.

În plan intern, majoritatea câştigată de David Cameron în parlamentul „Uniunii Jack” de la Londra are ca revers o victorie aproape completă a independentiştilor în circumscriţiilor regatului Scoţiei, şi asta la numai şapte luni după ce un referendum organizat la iniţiativa parlamentului din Edinburgh privind independenţa Scoţiei a fost învins cu o majoritate confortabilă, dar nu enormă, de 5,6% din sufragii. În data de 7 mai, Partidul Naţional Scoţian (SNP) a repurtat 56 din cele 59 de fotolii parlamentare alocate Scoţiei în Camera Comunelor de la Londra, de aproape 10 ori mai mult decât la alegerile din 2010, eliminând aproape complet Partidul Laburist din circumscripţiile electorale scoţiene. Acest avans extraordinar al independentiştilor scoţieni în alegerile generale britanice, cel mai important de la actul de „devoluţie” din 1997 şi pînă astăzi, cuplat cu reculul laburiştilor în regiune, pune virtual în discuţie fiabilitatea modelului Westminster de guvernare majoritară unitară, care din punct de vedere istoric stă la baza succesului demonstrat de rezilientul regim democratic britanic, şi asta cu atât mai mult cu cât cvasi-federalismul asimetric instituit în timpul guvernării Tony Blair crează nu doar aspiraţii independentiste în componentele perferice ale Uniunii regale, ci şi resentimente în chiar inima acesteia, Anglia, care nu beneficiază de o reprezentare legislativă regională proprie.

În plan extern, majoritatea obţinută de conservatori, care le permite acum să renunţe la coaliţia cu Partidul Liberal-Democrat, cel mai mare pierzător al scrutinul, va permite lui David Cameron să îşi pună în aplicare promisiunea de a organiza în 2017  un referendum privind ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Nemulţumirile şi rezervele britanice privind modelul centralist de construcţie europeană, promovat la Bruxelles sub auspiciile relaţiei speciale franco-germane, sunt binecunoscute şi ating chestiuni majore şi extrem de sensibile pentru publicul insular, care nu pot fi însă asimilate in toto cu retorica suveranistă apăsată şi adesea simplistă a Partidului Independenţei Regatului Unit (UKIP), al cărui lider, Nigel Farrage, nu a reuşit de altfel să câştige un fotoliu de parlamentar la Londra cu ocazia acestor alegeri. Aceste nemulţumiri şi rezerve britanice ţin de o viziune diferită, din punct de vedere istoric, asupra un probleme fundamentale de economie politică, administrarea justiţiei ori politică externă, dar şi de condiţionări practice (de natură economică, politică şi culturală) distincte în raport cu naţiunile europene continentale din nucleul carolingian al Uniunii Europene, care îşi au corespondenţele lor mai mult sau mai puţin intense în rândul statelor peninsulare scandinave.

            Deşi Marea Britanie nu a fost un stat fondator al Comunităţilor europene, predecesoarele Uniunii de la Maastrischt, este simplist să fie considerată – aşa cum se întâmplă adesea chiar şi în România – un stat pur şi simplu „eurofob” sau chiar „non-european”, în timp ce Franţa (care pe vremea lui Charles de Gaulle, în 1963 şi apoi în 1967, a respins de două ori cererea de aderare a Marii Britanii la Comunităţile europene, pe motiv că ar reprezenta un „cal troian” al Statelor Unite ale Americii în sânul proiectului european) ar reprezenta un fel de epitom al „euroentuziasmului”.

În fapt, Marea Britanie, în calitate de unică putere europeană victorioasă cu drepturi depline la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, a jucat un rol-cheie în cristalizarea primelor forme de cooperare europeană între ţările occidentale nesupuse comunismului, cu mult înainte de realizarea reconcilierii franco-germane care a devenit ulterior motorul unei integrări instituţionale mai profunde şi mai complexe între naţiunile europene, fiind statul care a avut iniţiativa – prin vocea lui Winston Churchill însuşi – constituirii Consiliului Europei, organism înfiinţat oficial prin Tratatul de la Londra în data de 5 mai 1949. La fel de complicată este şi istoria diplomatică şi de idei care a jalonat crearea Uniunii Europene. Ca răspuns la crearea Comunităţii Economice Europene (CEE), de pildă, prin Tratatul de la Roma din 1957,  o iniţiativă continentală de creare a unei uniuni vamale mult mai ambiţioasă decât Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) prin care Franţa şi Germania (de Vest) au reuşit să depăşească o serie de temeri şi impasuri de după război, Marea Britanie, în conformitate cu viziunea sa economică mai liberală şi cu propriile interese geopolitice, a avut iniţiativa creării Asociaţiei Europene a Liberului Schimb (AELS), o zonă de liber-schimb fără o politică vamală, agricolă şi apoi regulatorie comună înfiinţată oficial prin Convenţia de la Stockholm din 4 ianuarie 1960 şi cuprinzând iniţial şapte ţări (Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveţia, Marea Britanie), la care s-au asociat ulterior Finlanda şi Islanda.

În momentul de faţă este încă prea devreme pentru a specula un eventual rezultat, dar victoria-surpriză a conservatorilor în alegerile din 7 mai şi planurile acestora de a organiza peste doi ani un referendum pentru a decide retragerea Marii Britanii din Uniunea Europeană neliniştesc, pe drept cuvânt, susţinătorii construcţiei europene, care sunt actualmente absorbiţi în proiecte şi mai ambiţioase de consolidare post-criză a instituţiilor comune de la Bruxelles, căci în eventualitatea unui rezultat pozitiv la preconizatul referendum, „europeneitatea” disputată a Marii Britanii, cu rezervele şi proiectele sale concurente, va fi reafirmată în mod hotărât prin crearea unui precedent greu de ignorat şi cu consecinţe imprevizibile de durată asupra istoriei integrării europene de până acum.