România sub ocupaţie: Revanşa partidului unic şi complexul subdezvoltării

Motto: Propaganda de inspiraţie totalitară nu poate coexista cu societatea deschisă – una sau alta trebuie să dispară la un moment dat.

Privită din exterior la acest sfârşit de toamnă 2012, România lasă impresia unui stat aflat sub ocupaţie. Chestiuni de interes naţional, esenţiale pentru viitorul european al României, sunt sabotate şi răstălmăcite în cheie de propagandă totalitară de către purtătorii de cuvânt ai unei mari alianţe de familii şi reţele clientelare ce au ajuns să controleze Parlamentul României, o bună parte din instituţiile statului român şi cea mai mare parte a mass-mediei electronice din România.

Miza acestor oameni nu are nimic de a face cu interesul naţional al României. Înarmaţi cu un redutabil aparat mediatic activ în propaganda de emanaţie totalitară, şi având în spate un sistem economico-clientelar articulat în teritoriu pe arhitectura fostelor comitete judeţene ale PCR, aceşti oameni au început asaltul pentru recucerirea României imediat după aderarea ţării la Uniunea Europeană, în 2007. Pentru uşurinţa exprimării, ne vom referi în continuare la această elită prădătoare ca fiind noii fanarioţi (postcomunişti).

Aceşti noi fanarioţi îşi datorează existenţa condiţiilor mai mult decât favorabile create de regimul lui Ion Iliescu între 1990 şi 1996. Şapte ani de zile în care membrii aparatului comunist politic şi de represiune au beneficiat de protecţie, imunitate şi resurse, asigurându-şi inserţia confortabilă în majoritatea poziţiilor cheie din economia şi societatea românească de tranziţie.

Actuala restauraţie a nomenklaturii clientelare a fostului partid unic şi a foştilor membri ai aparatului său de represiune este similară cu cea din vremea regimului Năstase, însă mult mai periculoasă datorită spiritului revanşard şi absenţei orizonturilor de constrângere reprezentate la vremea respectivă de procesul de aderare la NATO şi Uniunea Europeană. Venind pe fondul crizei economice mondiale şi a repunerii în discuţie a modelului occidental de societate deschisă, această restauraţie reprezintă un pericol mortal pentru România. Este cel mai nefericit moment pentru ca România să-şi piardă azimutul ce indică Vest şi nu Est, dezvoltare şi nu subdezvoltare. Este periculoasă şi pentru că România nu şi-a încheiat încă tranziţia la un nivel de dezvoltare economică capabil să asigure un electorat majoritar stabil în favoarea opţiunilor democratice.

Persistenţa, în actualele condiţii de incertitudini geopolitce şi criză economică sistemică la nivel mondial, a unei pături largi a electoratului naţional coruptibil prin mijloace de propagandă de inspiraţie totalitară facilitează ascensiunea unor forţe politice prădătoare şi impunerea unui regim politic autoritar. Nimeni nu poate garanta reîntoarcerea sistemului mondial la decada de graţie ce a urmat încheierii războiului rece în 1989-1991 iar obtuzitatea şi incompetenţa egoistă a unor „lideri naţionali” de respiraţie patriotard neaoşistă poate costa România extrem de scump.

Revenind la evenimentele acestui an, se poate observa continuitatea ce există între deturnarea manifestaţiilor din ianuarie şi evenimentele ce au culminat cu puciul parlamentar anticonstituţional ratat la limită în iulie-august. Având în vedere că alegerile generale abia acum urmează, şi observând comportamentul alianţei aflate la guvernare, majoritare în Parlament şi activ susţinută de Cartelul Afiliat al Propagandei şi Delaţiunii (Trustul Intact şi ale sale Antene, Realitatea TV şi România TV, restul televiziunilor şi presei „binevoitoare” cu acţiunile puterii), putem să ne pregătim deja pentru ce e mai rău. Probabil că asaltul final nu se va încheia decât odată cu rescrierea unei noi Constituţii, făcută după chipul şi nevoile nucleului dur securisto-nomenklaturist ce a condus România până în 1989 şi ulterior acestei date, până în noiembrie 1996, momentul primei alternanţe politice realizată pe cale democratică în România după mai bine de 60 de ani de regimuri autoritare/totalitare.

Trei sunt principalii catalizatori ai precipitării acestui asalt prădător intern asupra României în 2012:

    Spulberarea mirajului că fondurile europene vor putea fi în continuare deturnate cu impunitate de noii fanarioţi locali fără ca UE să intervină prompt în suspendarea fondurilor (continuarea integrării sau rămânerii României în UE nu mai reprezintă o miză pentru noii fanarioţi, dimpotrivă, a devenit o contra-miză datorită efectelor conexe asociate integrării);

    Apariţia primelor semnale ce arată că justiţia şi legea încep să funcţioneze în România, urmare a proceselor de reformă cu inerţie lentă lansate după alegerile din 2004 (aceste evoluţii ameninţă însăşi existenţa noilor fanarioţi; blocarea acestor evoluţii este prioritatea zero a momentului pentru aceştia);

    Criza economică, ajunsă în România din toamna lui 2008, este un factor propice pentru manipularea populaţiei istovită de efectele crizei şi de măsurile de austeritate asumate cu întârziere în 2009 şi 2010 (criza a oferit ocazia ideală pentru recuperarea şi consolidarea puterii politice, precum şi pentru compromiterea ideilor europene în ochii unei majorităţi a populaţiei cu drept de vot).

De ce le stă în gât acestor noi fanarioţi continuarea deschiderii şi integrării României în Europa şi dezvoltarea economică asociată acesteia?

Răspunsul se găseşte în însăşi modul de a fi al acestor noi fanarioţi. Acest tip de elită cleptocratic-prădătoare are ca unică preocupare colectarea de rente economice prin mijloace ilegale (trafic de influenţă, mită, delapidare, deturnare de fonduri, infracţiuni de corupţie în general) – atunci când nu o face pe faţă în numele unei ideologii totalitare, cum a fost cazul PCR.

Acest tip de elită nu aduce dezvoltare economică şi nici nu funcţionează după reguli capitaliste. Dezvoltarea economică capitalistă lăsată liberă ori scăpată de sub controlul unei astfel de elite clientelare aduce inevitabil în scenă actori de tip capitalist (externi ori interni) ce tind să schimbe regulile jocului economic în defavoarea elitei clientelare. O astfel de elită clientelară prosperă în condiţii de subdezvoltare economică şi are de suferit atunci când societatea se emancipează prin dezvoltare economică. Noii fanarioţi postcomunişti de România îşi apără în realitate feudele moştenite direct de la sistemul securisto-comunist.

În ce priveşte spoiala de ambalaj ideologic folosit de actuala coaliţie de guvernare pentru justificarea propriei existenţe în vederea aplicării unor inexistente non-politici publice, trebuie doar să notăm că orice mafie sau organizaţie clientelară este finalmente anticapitalistă, şi nu degeaba. Capitalismul în esenţa sa depinde în mod fundamental de libertatea de circulaţie a capitalurilor şi de existenţa unui minim context instituţional ce permite organizarea activităţilor economice şi a iniţiativei private în baza unor reguli ce nu depind de afilieri clientelare. Principiile economiei de piaţă (în sens clasic, nedistorsionat) sunt incompatibile cu loialitatea de gang, feudală ori de clan, tot aşa cum sunt incompatibile cu monopolul teritorial specific organizării de tip clientelar ori mafiot.

* * *

P.S. Pentru curioşi, am compilat mai jos o fişă sumară privind stoparea de către guvernarea USL a principalelor procese de convergenţă ale României cu ţările Uniunii Europene (lista suportă actualizări şi completări desigur, îi invit pe toţi cei care cred că au de adăugat lucruri, să o facă).

1. Convergenţa instituţională: Statul de drept şi lupta împotriva corupţiei.

- amânarea sine die a aderării României la Spaţiul Schengen (problema principală – subminarea statului de drept şi corupţia sistemică asociată acestei stări de lucruri);

- prelungirea perioadei de aplicare a Mecanismului de Cooperare şi Verificare în domeniul justiţiei (unic mecanism de control semnificativ rămas la dispoziţia Uniunii Europene după aderare);

- confirmarea rolului politic al parlamentului ca principal factor blocant al actului de justiţie în cazul miniştrilor şi parlamentarilor (abuzul de imunitate) – valabil şi în cazul conflictelor de interese identificate de Agenţia Naţională de Integritate;

- propunerea de „contra-anchetare” a procurorilor de către Parlament ca „replică” la investigarea fraudelor de la referendumul de demitere al preşedintelui ales (încălcarea separaţiei puterilor în stat);

- procesul netransparent în curs de desfăşurare pentru nominalizări în fruntea Ministerului Public (criticat deja în trei rânduri de Comisia Europeană pentru lipsă de transparenţă);

- asalturile politico-mediatice din vară împotriva Curţii Constituţionale (ce au necesitat intervenţia Comisiei de la Veneţia şi a Comisiei Europene);

- recentele propuneri de subordonare a Consiliului Suprem al Magistraturii de către Parlament (încălcarea separaţiei puterilor în stat);

- „cireaşa de pe tort” – întregul ansamblu al puciului parlamentar anticonstituţional avortat la limită în iulie-august 2012.

2. Convergenţa economică: Deschiderea şi transparentizarea economiei, continuarea privatizărilor şi eficientizarea achiziţiilor publice.

- scăderea prematură a cursului leului faţă de euro şi dolar dincolo de previziunile cele mai pesimiste estimate pentru finalul lui 2012;

- insolvenţa forţată a Hidroelectrica (cu efecte secundare pe orizontală şi verticală ce depăşesc beneficiile imediate ale rezilierii unor contracte ce puteau fi reziliate şi altfel decât prin procedura excepţională a insolvenţei);

- eşecul privatizării Oltchim (proces gestionat în mod iresponsabil raportat la standardele uzuale în acest domeniu);

- politizarea Comitetului de Reglementare al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei (arbitrul pieţei de energie trebuie să fie neutru);

- confirmarea blocării fondurilor europene (nerambursabile) pentru convergenţă sectorială în trei din cele patru domenii principale (transporturi, fonduri regionale, competitivitate);

- stoparea procesului de transparentizare, eficientizare (management privat, restructurare) şi/sau privatizare a marilor societăţi de stat ce acumulează în fiecare an pierderi niciodată recuperate, acestea reflectându-se în deficitul bugetar (finanţabil în actualele condiţii economice doar prin creşteri de taxe ori împrumuturi);

- blocarea reformei în domeniul cheie al achiziţiilor publice coroborat cu regresul legislaţiei şi supravegherii în acest domeniu la o formă chiar mai revolută decât cea existentă până la venirea USL la guvernare – subordonarea politică a CNSC, reducerea atribuţiilor ANRMAP, creşterea plafoanelor de eligibilitate a procedurii de achiziţie publică; (deloc surprinzător, acest domeniu parazitat copios de întreaga clasă politică, rămâne totuşi „copilul de suflet” predilect al baronilor USL/PSD, aceştia având cel mai clar amprentat în memorie „paradisul pierdut” din era Năstase/PSD, anterior aderării la UE).

3. Convergenţa educaţională: Continuarea reformei învăţământului, creşterea calităţii actului de educaţie şi cercetare, adecvarea acestuia la realităţile pieţei muncii.

- două candidaturi compromise la postul de ministru şi interimatul dezastruos al unui personaj caricatural reciclat ulterior într-o funcţie mai aproape de experienţa sa de baza (lider sindical);

- un prim-ministru care şi-a plagiat lucrarea de doctorat şi nu suportă niciun fel de consecinţe, dimpotrivă;

- măsurile hei-rupiste şi abuzive luate de ocupantul intermar al scaunului de la ministerul educaţiei pentru a-l proteja pe şeful executivului (aceste abordări sunt de altfel pe cale de a se permanentiza, cu consecinţe previzibile în ceea ce priveşte subminarea calităţii actului de cercetare pe viitor în absenţa cadrului minimal ce permite alegerea „grâului” de „neghină” – a se vedea raportul Universităţii Bucureşti privind doctoratul domnului Ponta ce îşi aşteaptă soluţionarea pe biroul doamnei ministru);

- reforma învăţământului a fost trecută în marşarier cu „salt înainte, marş!”, bacalaureatul naţional va fi dublat de un „bacaulaureat profesional” fără niciun fel de acoperire în programă, în condiţiile desfiinţării scolilor profesionale de către aceeaşi doamnă fostă şi actual ministru al educaţiei (se preconizează generalizarea unor diplome de „băgători în seamă” pe piaţa muncii, fără acoperire în curicula studiată, şi fără validarea pregătirii teoretice prin formare practică);

- nu există niciun fel de viziune (dimpotrivă!) pentru neutralizarea influenţei negative a „fabricilor de diplome” (cvasi)neacreditate, organizaţii a căror principală funcţie socială este deocamdată, se pare, doar aceea de a produce preponderent şi contra-cost inadecvare la piaţa muncii şi pseudo frustrări la absolvenţi dezorientaţi şi dezinteresaţi de muncă.

4. Convergenţa culturală: Continuarea procesului de deschidere culturală, susţinerea vârfurilor de excelenţă ale culturii româneşti contemporane ce se bucură de recunoaştere şi reprezentativitate la nivel internaţional.

Proces esenţial pentru sănătatea ideilor şi valorilor într-o societate deschisă. Componentă importantă a diplomaţiei indirecte şi a capacităţii de influenţare pe care o societate organizată în stat o poate avea în relaţia cu ceilalţi membri ai comunităţii internaţionale („soft power”). Este de asemenea unul din mecanismele de promovare spontană a unui brand de ţară autentic, diferenţa dintre sloganuri artificiale ori prejudecăţi („Carpathian garden”, Dracula) şi, spre exemplu, noul val al filmului românesc ori notorietatea internaţională deja câştigată a unor autori români contemporani (a se observa cum invidia a motivat cel puţin o parte din atacurile împotriva lui Mircea Cărtărescu).

În scurta guvernare de tranziţie, coaliţia USL a reuşit să epureze rapid şi convenabil Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, Institutul Cultural Român şi televiziunea publică (în special TVR Cultural, complet desfiinţat). Dacă la TVR miza subordonării unui canal de comunicare şi formare a opiniilor este una clară, la ICR şi IICCMER miza imediat transparentă pare a fi răzbunarea cu caracter personal, însă în realitate şi pe termen lung scopul final este asigurarea unui canal de propagandă extern (ICR), şi respectiv, sabotarea activităţii desfăşurate anterior de aceste instituţii (ICR şi IICCMER).

Planurile USL pentru România merg departe şi se întind pe termen lung. Ideologul şef al USL, domnul Andrei Marga, profesor de filozofie, om de litere, admirator spontan al domnului Putin şi actual preşedinte al Institutului Cultural Român, grăieşte:

„ … În fapt, ICR ar trebui să aibă ca scop major producerea de noi valori de cultură şi civilizaţie, reprezentarea şi promovarea culturii şi civilizaţiei poporului român în ţară şi în lume, luată în întregime. … ICR trebuie să-şi asume, să încurajeze şi să întreţină dezbaterea culturală de bună calitate în care cetăţenii României să se exprime şi să-şi regăsească vederile. … România actuală are nevoie de o reflecţie pricepută asupra călăuzirii în viaţă, în istorie, în lume. Prin prevederi corespunzătoare, va trebui asumată completitudinea culturii şi civilizaţiei actuale şi faptul că ICR se obligă să cuprindă, în arcul culturii, informaţii, cunoştinte, dar şi vederi generale, concepţii, viziuni.”

Nonşalanţa cu care sunt debitate concepte totalitare („producerea de noi valori culturale”, „normarea”şi „integralismul” culturii), precum şi sinceritatea cu care sunt contemplate viitoare „planuri de dezvoltare” pentru România („culturală”) sunt absolut aiuritoare.

Neutralitatea spaţiului instituţional public, spontaneitatea fenomenelor culturale, libera circulaţie şi selecţie a ideilor şi a valorilor, respingerea abordărilor monopolizatoare asupra expresiei şi cunoaşterii, societatea deschisă, toate aceste concepte sunt realmente „pe lângă” actuala „viziune” a domnului Marga despre viitorul (cultural) al României. Prin faptul că la 23 de ani de la înlăturarea unui regim totalitar criminal, domnul Marga îşi permite să-şi aroge o viziune personală, istorică şi integratoare asupra mediului cultural de expresie românească este deja prea mult şi deplasat. Proiectul domnului Marga devine extrem de îngrijorător atunci când coroborăm demersul domniei sale cu celelalte acţiuni ale distinşilor săi colegi din USL.

Articol publicat de contributors.ro