De același autor
Intenţia BNR de a ieşi în public cu seria numismatică în cauză, mai precis includerea în aceasta a unei monede dedicate Patriarhului Miron Cristea, a provocat protestul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, instituţie federală americană, după care au existat luări de poziţie similare din România, din partea Institutului pentru Studierea Holocaustului din România şi a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. BNR a anunţat că formează o comisie pentru a-şi cântări decizia, după care, fără a afla dacă această comisie a funcţionat cu adevărat, am fost înştiinţaţi printr-un comunicat de presă că monedele vor fi totuşi lansate. Motivul: patriarhii „au avut un rol crucial în dezvoltarea Bisericii Ortodoxe Române, fiind personalităţi marcante care au ilustrat istoria Bisericii şi istoria României“. Cum au făcut-o? Nu aflăm. Au urmat alte proteste, ale Ambasadei americane, Muzeului Holocaustului, Anti-Defamation League şi ale unor organizaţii evreieşti prestigioase. Degeaba.
În comunicatul Băncii Naţionale, se mai spune că BNR se consultă în stabilirea planului anual de emisiuni numismatice cu Academia Română, BOR, Ministerul Culturii şi Departamentul Cultelor. Nu este clar dacă în cazul de care vorbim, în afară de BOR, celelalte instituţii au fost consultate şi care este poziţia lor. Nu a fost făcut public un raport de fundamentare a deciziei BNR, de care ar fi fost nevoie, pentru că, fiind vorba de o decizie a unei instituţii importante a statului român care interferează cu politicile oficiale ale memoriei, măsura trebuia motivată şi bine cântărită prin consultări. O frază gonflată şi vagă de felul celei de mai sus nu este suficientă.
Patriarhia a ieşit public, la rându-i, cu un comunicat în care ni se spune că demersul BNR este menit a evidenţia „lumina din activitatea patriarhilor României, nu să-i judece postmortem pentru reale sau presupuse umbre“. În plus, suntem asiguraţi că „unele dintre opiniile negative la adresa patriarhilor Miron Cristea, Justinian Marina, Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu au fost deja respinse de către istorici bine documentaţi, iar altele rămân doar simple speculaţii şi acuzaţii nefondate, abordări mai degrabă ideologice, decât ştiinţifice“. Întreb, ca istoric acum: cine şi unde a publicat asemenea iluminări? Pentru că nu ştiu să existe...
Acuzaţiile la adresa celor patru rămân. Documentele Securităţii îl arată pe Teoctist ca „legionar cu activitate intensă şi cu participare la rebeliune, devastând Sinagoga din str. Antim...“ (am publicat încă din 2001 acest document descoperit de Dorin Dobrincu). Legionar a fost, conform Raportului Comisiei Tismăneanu, şi Iustin Moisescu, care, în plus, după cum afirmă colegul meu din Comisie, Cristian Vasile, a fost şi colaborator al Securităţii (având dosar de reţea cu note informative). Şi Teoctist, şi Moisescu, şi Marina au sprijinit făţiş şi uneori zelos regimul comunist. Nu am găsit nicăieri să fie contrazise academic aceste lucruri.
L-am lăsat la urmă pe Miron Cristea, cel care a stârnit cele mai multe proteste. Cristea este autorul a numeroase declaraţii şi acţiuni antidemocratice, antioccidentale şi antisemite, făcute de pe poziţiile de patriarh şi prim-ministru în timpul dictaturii lui Carol al II-lea. Susţinător fără rost al dictaturii regale, primul ministru Miron Cristea (februarie 1938-martie 1939) a susţinut şi politicile antisemite ale regimului, implementând legea de revizuire a cetăţeniei, care a lăsat fără drepturi cetăţeneşti 36,7% dintre evreii implicaţi în procesul de revizuire. Ca urmare, conform unor estimări, o treime din întreţinătorii de familii din populaţia totală de 760.000 de evrei au pierdut sursa de venit, fiind afectate totodată 20.000 de familii din spaţiul rural. Cristea s-a opus legionarilor din motive politice, dar nu şi antisemitismului. Dimpotrivă, a participat la discursul antisemit şi l-a legitimat de pe poziţia sa pregnantă. Cristea afirma că „îţi vine să plângi de mila bietului popor român căruia evreul îi stoarce măduva din oase“. În discursurile sale, apar încă din anii 20 ipostazieri clasice ale antisemitismului: evreii-lipitori, evreii-corupători, evreii-distrugători etc. Cristea dorea şi cerea public alungarea evreilor din ţară şi chiar s-a implicat ca prim-ministru în realizarea unui aberant şi irealizabil plan european de dislocare a populaţiei evreieşti din Europa.
Iată, aşadar, motive serioase ca statul român, prin instituţiile sale, să nu se angajeze în acţiuni comemorative şi elogiative. Comemorările, aniversările şi simbolurile oficiale ar trebui să valorizeze trecutul utilizabil (legat, în cazul istoriei contemporane, de tradiţia democratică), nu personaje amestecate şi evenimente controversate. De bună seamă că patriarhii de care vorbim vor fi avut şi calităţi, dar elementele problematice menţionate atârnă foarte greu în bilanţul lor biografic. Nu putem uita vreo clipă că ei au contribuit la susţinerea şi legitimarea unor regimuri dictatoriale, care au făcut rău atâtor locuitori ai acestei ţări. Respectul pentru victime şi respectul pentru democraţie sunt incompatibile cu valorificarea memorială a unor astfel de personaje. Istoria le va spune povestea, documentat, critic şi echilibrat. Nu este însă loc pentru ultragiante elogii selective, pentru că este imposibil să distingi albul dintr-un gri murdar. //
