De același autor
Ioan Paul al II-lea, preot polonez, apoi arhiepiscop de Cracovia si cardinal, ales in '78 papa, ramane in memoria tuturor ca un ierarh deschis innoirilor de dupa Conciliul Vatican II, riguros, dar colocvial, ferm in principii, dar om al dialogului. A vorbit mereu despre demnitatea si unicitatea persoanei umane, atunci cand drepturile ei elementare erau dispretuite, in conditiile regimurilor totalitare. Un aparator al saracilor, al persecutatilor, al marginalizatilor, din toate continentele lumii. Prietenul tinerilor, care-l aclama, la Tor Vergata, langa Roma, in 2000, sau in Canada.
In '78, la Perugia, orasul bursei mele norocoase, acordate de U.S., am urmarit pe ecrane alegerea cardinalului Wojtyla. Forfota de atunci, din San Pietro, vocile vesele, freamatul curios, totul contrasteaza uluitor cu reculegerea de-acum. Locul este acelasi, timpul nu, au trecut mai bine de 26 de ani. Istorie in privirile pelerinilor maturi, ca mine, memorie vie, in piata cu hemiciclul coloanelor lui Bernini, tacerea, rugaciunea, interiorizarea multimii, azi, expansivitatea in toamna lui '78. Inceputul exploziv, retragerea in sine. Intre ele, istoria. Marele elan, faptele pontificatului, impliniri, faptele fiecaruia dintre acesti participanti, agenti, martori ai schimbarilor de sisteme, idei, aerul timpului, culorile sale, rosul comunist, degradat, spalacit, albul pontifical, biruitor, pascal, violetul "zuchetului", beretelor episcopilor, purpuriul cardinalilor, verdele ramurilor, lancea rosie a gladiolelor. De-a lungul deceniilor 8, 9, am cautat apoi sa fiu, aici, in zona vaticana, cand imi suradea norocul si eram la Roma, sa intru la audientele colective ale Papei. Cu prudenta, in '83, apoi prin '98, 2002, eliberat de teama. L-am revazut in 2004, ultima data, la Loreto, unde romanii au participat la intalnirea Actiunii Catolice Italiene. In aula Paul al VI-lea, miercurile erau zilele de infratire si bucurie universala, de apropiere de Sfantul Parinte, pe care mi-l aminteam drept, inalt, robust, cel din '78, rostind primele cuvinte din balconul Bazilicii: "Non abbiate paura. Spalancate le porte per Cristo". "Nu va fie frica, deschideti-I larg portile lui Cristos." Erau aceiasi ochi albastri iscoditori, si acum, dar trupul era slabit.
Civilizatia crestina este o civilizatie a iubirii, amintea cardinalul Angelo Sodano, in predica din duminica mortii Papei, prima duminica fara chipul sau la fereastra bine cunoscuta, sau macar in fereastra de la Spitalul Gemelli. Duminica Divinei Milostiviri, sarbatoare de el introdusa in calendarul catolic. In noaptea alba, de sambata spre duminica, noapte de priveghi, dupa comunicarea decesului, rugaciunile au sporit in piata romana, devenita scena unui autosacramentales. Mai mult, mons. Francesco Lambiasi, asistentul eclezial ACI, care dialogase cu pelerinii romani, anul trecut, la Roma, a condus decadele Rozariului, de pe treptele esplanadei bazilicii Pescarului universal de suflete. Iar un glas inconfundabil, care intonase, la Domus Pacis, tot anul trecut, notele invocatiilor, a psalmodiat noaptea tarziu de 2 spre 3 Magnificat-ul, apoi, duminica, Psalmul 171. Sora Cecilia. Lumea ca o mare familie crestina. Ortodocsii, catolicii, evreii, in Sinagoga carora, langa Tibru, intra Ioan Paul al II-lea, asa cum intra in moscheile lumii Islamului. Universalitatea concreta, spiritul rugaciunii de la Assisi, reunind religiile monoteiste ale pamantului. Enciclice, scrisori apostolice, calatorii departate, la neamuri felurite, in continente diferite, primiri entuziaste pretutindeni, de la cele din parohiile romane sau de la Grotaferrata, la masa calugarilor de dinainte de Marea Schisma, la Parcul Izvor. Bucurestiul, Patriarhul, demnitarii, tinerii, peste tot tinerii sunt cuceriti de iubirea care vorbeste prin gesturile, nu doar prin cuvintele Papei. Bunatatea se simte, nobletea sufleteasca nu o poti mima. Ecumenismul nu e amestec indistinct sau sincretism, o spune repetat lui Messori, in cartea de dialoguri, tradusa la Humanitas de Sorin Marculescu, iar identitatea europeana e data de radacinile sale crestine, de memoria sa culturala. E, cred, mesajul esential al ultimei sale carti de convorbiri spirituale, Memorie si identitate. Un colaborator al presei literare romanesti, Emil Ratiu, locuitor al Romei, in chiar vecinatatea perimetrului sacru vatican, prozator, cercetator al interferentelor spirituale romano-italiene, imi telefoneaza, sambata dimineata, transmitand tuturor prietenilor sentimentul de solidaritate in jurul iminentului, ultimului act de jertfa al Sfantului Parinte: moartea sa ca incununare a vietii. O moarte senina, suna ultimele marturii, pleoapele ostenite peste epuizarea unei existente tumultoase, privirea blanda, impacata, fiinta si existenta in armonie. Nici vorba de neant, nefiinta, neimplinire. Rod bogat in gradinile de aici, si de dincolo, speram. Seninatatea, acordul cu sine, cu voia Domnului, merg mai departe, o remarca si o spune si cardinalul Sodano in omilia sa, la liturghia solemna de duminica, 3 aprilie, in memoria Papei polonez. Apoi, ireversibilul celor trecatoare, reversibilul celor eterne, inelul apostolic si sigiliul sfaramate, pentru ca purtatorul lor sa poata primi o alta investitura, celesta. Corpul in bazilica, sufletul pornit in ultima sa calatorie, sa imbratiseze ranile lui Isus, sa se aseze apoi in locul destinat de Providenta vrednicului pastor al turmei planetare cu 1 miliard de suflete.
Imi amintesc vocea sa, din ultimele luni, o voce slabita de boala, revad gesturile lui elocvente cu care, scuzandu-si parca neputinta, arata spre tample. Dramatice aceste ultime aparitii la Angelus-ul duminical, pe care nu mai putea sa-l rosteasca, nici mesajul de pace in lumea razboaielor nu-l mai putea pronunta, sufocat de chinul care face ca lumea sa devina mai buna. Purta parca El, singur, Crucea, pe Golgota care duce spre Paradis. Paradoxala forta a slabiciunii, valoarea bolii, a batranetii, a sacrificiului si altruismului, intr-o lume a consumismului, cum e lumea noastra, a orgoliului fortei fizice, a placerilor nelimitate. "Sunt fericit..." Cuvinte ultime, de speranta tare, coerenta unui drum eroic, un urias al credintei acest Karol, incredintarea sa in grija Sfintei Fecioare Maria, Mater Dei, dar si Mater Ecclesiae, cum a cerut sa apara in mozaicul multicolor, langa ferestra apartamentelor sale, spre care, din '78, incoace, duminicile dimineata, au privit increzatori milioane de credinciosi. Acum, ferestrele au stat luminate toata noaptea, veghind suferinta celui care nu mai avea cum sa mai apara acolo, sa binecuvanteze pelerinii. Pe Mama universala, pe Maica Domnului, si-o alege, de la inceputul pontificatului sau, drept protectoare ("Totus Tuus", "Intreg al Tau" este, se stie, emblema papei polonez), un pontificat de 26 de ani, rodnic in fructe nestricacioase, ne ramane, protectoare, revelata mai concret si noua.
Muncitor in mina, artist, preot, om al scrisului si al cuvintelor insuflate de Spiritul Sfant, om al durerilor, al calatoriilor, al reconcilierilor, impuscat, chinuit de boala, traitor si luptator sub doua dictaturi, bruna, apoi rosie, sustinator al Solidaritatii nascute pe santierele Gdanskului, Ioan Paul al II-lea este chiar chipul veacului care a trecut, dar si al celui ale carui porti le-a deschis, vizionar, la Jubileu.
Papa distrugerii comunismului, al marilor calatorii, al pelerinajului la Zidul Plangerii, al reconcilierilor si al dialogului interconfesional, artizanul pacii in lume, al incercarilor de unire a Bisericilor crestine, papa tinerilor, al intalnirilor mondiale de la Roma, sau Paris, vai, nu si de la Köln, din vara aceasta, e un invingator al istoriei. A facut istorie, dar in perspectiva supraistoriei, a Adevarului care ne face liberi de ingustimi doctrinare si intoleranta ideologica. A cerut iertare in numele Bisericii Catolice, pentru erorile sale din trecut, pasivitate sau zel orb, inchizitional, a relansat cooperarea dintre "Fides et ratio", intr-o enciclica din 1998, a adresat o "Scrisoare artistilor", in 1999, in care-i indeamna sa iste "noi epifanii".
Omul e mai mult decat carne sub bisturiul chirurgului sau plaga impuscata, e curajul de a-i spune lui Castro ceea ce trebuie spus, ca sarbatorile Domnului nu le poti interzice, nici in Cuba, ca libertatea vine de la Dumnezeu. Potentatilor latino-americani Ioan Paul al II-lea le aminteste ferm ca omul nu e sclav ieftin, iar pe Brejnev il avertizeaza sa nu declanseze nenorocirea planetara. Are sfaturi de taina cu Gorbaciov, cu liderii lumii, cu presedintii Statelor Unite. Ii convinge cu argumentele iubirii pe toti.
Nu a reusit unirea Bisericilor crestine, vizita la Moscova, dar inceputul unei uniri spirituale dincolo de diferente doctrinare poate l-a facut el, si prin moartea sa, ca liant al credintei comune in Cristos viu, actual, in cotidianul imediat, desi invizibil. Un om deasupra vremilor, nu sub ele. Versurile traduse in limba romana de Nicolae Mares descopera cititorului un suflu de mare poet religios al secolului Internetului.
In momentul intalnirii supreme, nu cu moartea, ci cu Dumnezeu, cum spunea Tereza de Liseux despre clipa trecerii noastre intr-o lume fara terorism si mizerie, a ramas senin. La Casa Tatalui se intoarce el, lasand tiparul moral de urias al credintei biruitoare generatiilor viitoare si noua, celor ai caror ochi, precum ochii sceptici la inceput ai lui Toma, l-au vazut si apoi au crezut. Fireste, corpul sau i-a ramas o haina prea stramta, unde inima s-a incapatanat sa mai bata dincolo de limitele fizice normale, a cedat ultima, cu imens regret, parca. Un biruitor. Moartea biruita de speranta, ura de dragostea pentru cei asemanatori si neasemanatori.
