Lumea ca vointa de reprezentare

A te da intelectual de stanga, la aceasta ora a istoriei, în aceasta parte a lumii, pare a tine de o compulsiune de autodefaimare. Trei evidente cat China îti blocheaza de îndata discursul: din spate, un palmares neegalat nici de nazisti; din fata, indubitabilul viitor universal liberal; iar din prezent, spectacolul jalnic al stangii politice, stanga riguros divizata astazi conform cogito-ului lacanian: ea este - subînteles: organizata politic - acolo unde nu gandeste si gandeste acolo unde nu este.
Tabuul stangii nu este egalat la noi decat de tabuul antiamericanismului. Intr-un numar dedicat Terorismului si democratiei, colaboratorii revistei Dilema veche fac adevarate flotari logice în încercarea de a distinge între cele doua modele - terorismul islamic si democratia americana - ce par azi a coincide tot mai mult. Indarjirea cu care intelectualul roman întelege sa-l apere pe Unchiul Sam este, în orbirea ei în fata evidentelor, mostenitoarea iubirii netarmurite cu care acelasi intelectual îl slavea acum cativa ani pe tatucul sovietic. Cand e de sustinut logica democratiei americane, responsabilul cu teodiceea nu va ezita sa ia drept arme cele mai flagrante sofisme. Argumentatia e una de tip Radio Erevan: e adevarat ca statul american a promulgat Patriot Acts, dar cetatenii sunt atat de deprinsi cu democratia, încat nu-si denunta vecinii, asa cum ar avea dreptul. E adevarat ca supravegherea si controlul au crescut la niveluri inimaginabile, dar prin asta sunt depistati imediat si eventualii traficanti de droguri. Fireste, cu putin efort, în tot raul gasesti un bine: nici în 1984 nu vezi urma de traficanti. Razboiul din Irak, aflam din acelasi numar, a fost un lucru bun în cele din urma, chiar daca nici unul din motivele pentru care a fost declarat nu s-a dovedit adevarat. Pana si opinia publica americana si-a schimbat parerea fata de acest act de încalcare a suveranitatii altui stat si de jaf în toata regula; nu însa si intelectualul roman. In acelasi numar, nimic despre faptul ca soldatilor americani li se creeaza un spatiu juridic privilegiat în raport cu cel international sau despre faptul ca problema legalizarii torturii e cat se poate de actuala în State, si înca într-un mod cat se poate de pervers: cum americanii reprezinta o natiune democratica, nu pot legaliza tortura, dar si-ar putea pasa prizonierii presupusi teroristi unor state prietene unde tortura înca functioneaza. “Aveam de ales între a ataca Irakul sau Coreea de Nord. Irakul are petrol, Coreea are arme atomice” - care este logica democratica a acestei afirmatii apartinand lui Paul Wolfowitz, din iunie 2003?

Welfare si liberalism

Desigur ca cele doua bastioane ale opiniei dominante - frontul comun împotriva dusmanilor democratiei americane si cel împotriva neomarxistilor - nu coincid fara rest. Exista o stanga americana, si tocmai de aici vom porni discutia. Articolul d-lui Traian Ungureanu - Lumea ca vointa de subdezvoltare - din revista Idei în Dialog, numarul din octombrie, face figura aparte în acest peisaj de argumente a caror principala resursa e orbirea în fata evidentelor. Aici analiza e, dimpotriva, cat se poate de subtila, iar argumentatia, corecta; ceea ce nu se potriveste, însa, sunt etichetele pe care d-l Traian Ungureanu întelege sa le aplice fenomenelor descrise. Uraganul Katrina, dupa cum se stie, si-a ales victimele în principal din randurile populatiei de culoare. De aici, discutiile pe marginea rasismului s-au reaprins imediat: iata, a spus opinia publica, înca o dovada a rasismului american - populatia de culoare, neavand mijloace sa paraseasca zona, a fost abandonata dezastrului de catre autoritati, în vreme ce albii au fost scosi cu grija în afara oricarui pericol. Interventia d-lui Traian Ungureanu în aceasta inferenta e cat se poate de binevenita: departe de a fi o dovada a rasismului politicii americane, aceasta situatie a fost chiar urmarea unei politici antirasiste, practicate însa într-un mod excesiv. Cei lasati în urma, prada viiturii, reprezinta chiar acea parte a populatiei care s-a obisnuit deja de mult sa traiasca numai din sistemul de ajutor social (Welfare); sunt cei care s-au obisnuit sa astepte totul de la stat, în vreme ce ei doar zac pe canapea, înconjurati de hamburgeri, si zappeaza în nestire la televizor.
Care este cauza acestei rasturnari de situatie? Cauza este, spune d-l Traian Ungureanu, contaminarea democratiei liberale americane cu valori socialiste europene. This is where it gets tricky. Chiar asa sa fie oare? Dificultatile liberalismului american sa se datoreze ele numai acestor importuri neinspirate pe care americanii le-au facut din marxismul francez? Aici este, credem noi, locul în care s-ar cere o redefinire a politicii de stanga în ansamblul ei. Fireste, atata vreme cat social-democratia este tot ce a mai ramas din stanga politica, putem întotdeauna sa dam vina pe ea, atunci cand politica liberala da de greu: cauza tuturor dificultatilor este întotdeauna simpla generozitate a liberalilor, deschiderea lor care i-a facut sa ia în seama cererile social-democratilor si sa le aloce ajutoare saracilor. Dar sa fie oare chiar asa? Ceea ce se cere aici este, de fapt, o reevaluare a chiar statutului social-democratiei: în fond, chiar este ea o politica de stanga? Daca ne amintim de Stat si revolutie a lui Lenin, tinta privilegiata a atacurilor sale de aici nu sunt nici liberalii, nici anarhistii, ci “oportunistul Kautsky”, cel care astazi ar reprezenta social-democratia. Caci ce este social-democratia, daca nu dusmanul cel mai periculos al stangii, în masura în care reprezinta dusmanul sau interior?! Strategia politica a negocierii si compromisului defineste în fond chiar natura social-democratilor: ei sunt acei oameni de stanga care pleaca de la premisa, comun împartasita cu liberalii, ca sistemul capitalist este de neschimbat. Or, odata acest principiu de baza acceptat, tot ce le mai ramane de facut e sa dea mai multi bani saracilor. Ei nu sunt, în fond, decat niste liberali în tricouri cu Che Guevarra: tot ce a mai ramas din mostenirea marxista la ei nu e decat numele. Dimpotriva, principiul de baza al stangii politice este politizarea maselor. Abia odata ce vom accepta acest principiu vom putea evalua natura marxista a ajutoarelor sociale si a sistemului de Welfare: sunt aceste subventii statale realmente de stanga? Nu, nici vorba. In loc sa scoata masele din mizerie, ele nu încearca decat sa le faca mizeria cat mai confortabila, în sensul de a o împiedica sa ia o dimensiune politica. Departe de a fi o concesie - neinspirata, asa cum observa d-l Traian Ungureanu - facuta de liberalismul american principiilor stangii europene, Welfare-ul este, de fapt, cea mai ieftina maniera în care democratia americana a putut trata problema marii mase de nevoiasi. In apolitismul sau, Welfare-ul este o solutie cat se poate de liberala. Daca el reprezinta o problema, este tocmai pentru stanga.

Populism si nepopulism

Se produce astazi, afirma d-l Traian Ungureanu, un atac ce vine din toate partile împotriva modelului individualist liberal. Toate aceste critici aduse democratiei americane, ca vin de la fundamentalismul islamic, de la ecologistii fanatici sau de la socialistii isterici, par a avea în comun frica de dezvoltare si, implicit, vointa de subdezvoltare. Impotriva lor ar trebui sa mizam, mai mult decat oricand, pe dezvoltarea economica. De altfel, nu avem de ales, adauga autorul, decat între dezvoltare si violenta. Chiar asa sa fie? Nu cumva tocmai dezvoltarea economica are ca motor de functionare violenta? Nu este politica externa a Statelor Unite o dovada suficienta în acest sens? Si, în al doilea rand, mai poate oare sloganul dezvoltarii economice sa mobilizeze astazi masele? Oare nu este deja evident ca ceea ce e bun pentru Capital nu este bun pentru majoritatea populatiei? Grupajul exceptional de texte dedicate problemei muncii, realizat de revista Idea (nr. 21/2005), pune în lumina, printre altele, tocmai aceasta realitate: dezvoltarea economica produce, în proportie directa, mari mase de exclusi. Somajul nu este un accident al dezvoltarii economice, ci este unul din efectele sale esentiale. In fata acestei multimi de exclusi, aceeasi problema se va pune din nou: le dam ajutoare sociale - ca atare, pangarim modelul nostru liberal - sau nu le dam nimic, riscand astfel sa ne asteptam la revolte violente, de asta data, cu adevarat de stanga.
Desigur, a tine cont de aceste realitati poate aduce imediat o acuza de populism. D-l Traian Ungureanu nu foloseste acest termen, însa acuza de populism este proferata astazi pretutindeni unde aceste probleme sunt repuse pe tapet. Inca o data, si aici liberalismul existent profita din plin de situatia pe care o mosteneste de la caderea comunismului: odata cu teoria marxista, aruncam din copaie si poporul ca subiect politic. Astazi politica pare sa nu priveasca decat elitele, specialistii si administratorii. Cine nu e de acord, este un populist. Exista însa ceva suspect în acest metaconcept politic de “populism”. El repeta, la nivel politic, statutul pe care conceptul de “comercial” îl are în industria culturala. Aceste concepte, pe scurt, nu au contrarii. Nu exista un nonpopulism, asa cum nu exista muzica noncomerciala. Rafinatii care pretind a nu fi fanii grupurilor comerciale nu sunt deloc exclusi din comunitatea consumatorilor de muzica: ci ei se vor inclusi ca exclusi. Daca muzica lor n-ar mai fi cenzurata si n-ar mai fi difuzata pe post numai dupa închiderea programului, tot farmecul ei ar disparea. Pretentia de noncomercialitate, de nonconformism este chiar modul lor de a fi comerciali si conformisti. In acelasi mod, antipopulismul de astazi nu este decat ultimul populism. D-l Traian Ungureanu ofera, drept proba pentru suprematia dezvoltarii economice, opusa populismului de pretutindeni, urmatorul citat din primul ministru al statului Singapore: “Modelul social cu muncitori în consiliile de administratie ale companiilor, cu sindicalizarea deciziilor de business, cu o luna de vacanta subventionata si cu asigurari sociale platite de stat a disparut într-o clipa”. Iata, asadar, un exemplu de discurs lucid, fara false promisiuni populiste care sa înduioseze masele. Iata un altul: “Vreti mai multa suferinta, mai multe renuntari? Vreti ca restaurantele sa fie închise? Vreti sa lucrati 16 ore pe zi? etc.”, la care raspunsul masei era, în delir: “Da! Da!”. Acest din urma discurs a fost rostit de Goebbels în 1943. Dovada este, cred, îndeajuns de clara: cel mai periculos populism se ascunde întotdeauna în cel mai pretins nepopulism. Astazi, cu siguranta ai mai multe sanse sa castigi alegerile nu promitand mariri de salarii si scaderi de preturi - simpla demagogie! -, ci prevestind exact inversul: castiga cine da mai putin. Acest lucru nu putea fi realizat daca în prealabil n-am fi obtinut obedienta totala a maselor, stare de fapt pe care democratia actuala o mosteneste, în mod cat se poate de fericit pentru ea, de la regimul comunist.

Valorile liberale sunt reci

Traim în democratie, dar nu exista nici o participare politica a poporului. Traim în democratie, dar nu exista nici un dialog social. Traim în democratie, dar poporul e complet apolitizat. Acest fapt, departe de a fi un neajuns al ideologiei politice actuale, este chiar modul ei privilegiat de existenta. Dezavuarea ideologiei, cinismul maselor este chiar modul în care ideologia dominanta supravietuieste. In acelasi mod în care regimurile socialiste au supravietuit tocmai datorita maselor cinice care nu credeau în comunism si nu se amestecau în problemele politice, pe cand marxistii convinsi erau de fapt cei mai periculosi pentru putere, la fel, democratia noastra se bazeaza pe apatia politica a manelistilor si microbistilor, adevaratii sai caini de paza, si priveste cu teama catre cei care chiar spera într-o politica democratica, bazata pe dialog si reprezentare. Aici se ridica, credem noi, principala problema cu care politica liberala va trebui sa se confrunte: valorile sale - dezvoltarea economica - sunt reci. Nu te poti înflacara la auzul lor, nu te poti investi pasional în ele. Cred ca nicaieri aceasta situatie nu e mai acuta decat în randurile tinerei generatii. Destinul ei istoric, conferit de catre putere, este cel de a veghea ca nimic sa nu se schimbe. In acest vid de sens politic, tanara generatie nu are decat doua solutii: sau se lasa prada cinismului vizavi de întregul spectacol politic, sau alege calea extremismului. Din fericire pentru liberalismul actual, se pare ca prima alternativa va fi cea preferata: la umbra majoritatii tacute, îmbogatita de tinerii functionari culturali, politica liberala va continua, nederanjata, sa fie simpla paiata a puterilor economice.
Asadar, vointa de subdezvoltare este cea care ne conduce? Sau tocmai vointa de reprezentare politica? Acum cativa ani, pe vremea studentiei, un prieten primea de-acasa, într-un plic, o bancnota de 5.000 de lei (pe atunci echivalentul unei jumatati de bere) însotita de urmatorul mesaj: “Ai grija de ei”. Nu cred ca exista imagine mai buna pentru a reda mostenirea pe care elitele politice si culturale ne-o lasa cu atata grija si iubire parinteasca astazi. Un nimic pasat din mana în mana, de la o generatie la alta, un nimic care, sub etichete liberal-democratice, ascunde cele mai opuse realitati: violenta.

(Subtitlurile apartin redactiei)