Ce vrea Iohannis?

Iohannis nu poate ieși cu bine din exercitarea principalei sale atribuții constituționale decât numind un guvern parțial politic, dar cu mulți oameni noi, care se legitimează prin multiplicarea reformelor.

Klaus Iohannis a devenit președinte împins de un val al istoriei în urma unei mișcări elec^­to­ralo-sociale cvasi-miraculoase, ceea ce i-a dat, dincolo de religie, un argument în plus să crea­dă în predestinare. Apoi a așteptat să cadă premierul Ponta, ceea ce, iată, s-a în­tâm­plat, de data asta în ur­ma unor tragedii. Acum, pre­ședintele aplică aceeași re­țe­tă câștigătoare: câștigă timp, așteaptă. Ponta și-a anunțat demisia miercuri, 4 no­iem­brie, consultările au fost eta­la­te pe două zile, 5 și 6 no­iem­brie, la finalul cărora președintele a anun­țat o nouă rundă de consultări, dând ca po­si­bil termen sfârșitul săptămânii viitoare, fără a fi însă ultimativ. Nu ne-am mira ca șeful sta­tu­lui să guste aceste momente, abia acum poa­te decide ceva semnificativ și își poate tes­ta aliați reali sau potențiali. În plus, întreaga cla­să politică își vede soarta în mâinile omului de la Cotroceni, ceea ce nu le evocă amintiri plăcute.

Strategia lui Iohannis pleacă deci de la una din­tre cele mai îndrăgite formule ale pre­șe­din­telui Mitterrand: „il faut donner du temps au temps“ (trebuie să dăm timp timpului). Tim­pul poate fi utilizat de Iohannis fie ca perdea de fum, dincolo de care se află o soluție si­gu­ră pregătită de mult, fie pentru că vrea să pro­voace o evoluție a raporturilor de forță. Pe de o parte, soluția sigură ar trebui să existe, doar a trecut un an de când Ponta ar fi tre­bu­it să plece. Pe de altă parte, strategia câș­ti­gă­rii de timp poate rezulta din­tr-un posibil, dar improbabil pariu, că forța străzii duce spre anticipate.

Varianta perdelei de fum tem­porale ar putea avea funcția de a îndulci gafa primordială a președintelui, care vorbea despre „guvernul meu“. Până la urmă, Iohannis va merge pe o formulă în jurul PNL. Da­că acceptăm logica respectării angajamentelor luate, o astfel de formulă ar fi una cu Predoiu prim-ministru. Se poate însă ca perdeaua de fum să ascundă și renunțarea la primul mi­nis­tru convenit între PNL și PDL și anunțat în cam­pa­nia prezidențială în favoarea unui tehnocrat.

Ținând cont de temperamentul actualului pre­șe­dinte, tipul de soluție enunțat mai sus este mai probabil decât explicația alternativă, ace­ea a unei amânări pentru a crea o situație no­uă, care să ducă inclusiv la anticipate. Tipul de soluții care ar putea rezulta de aici trebuie totuși explorat, fie și numai pentru că cine spu­ne amânare spune și posibilitatea apariției unor evenimente care să dea peste cap orice so­coteală anterioară. Iar fenomenul Piața Uni­ver­sității 2015 poate încura multe socoteli.

La sfârșitul consultărilor, Iohannis a vorbit apă­sat despre varianta anticipatelor, văzând chiar și la majoritatea partidelor o înclinație în acest sens. Dar președintele ar trebui să știe foarte bine că aceste partide vor fi de acord cu anticipatele numai sub imperiul fricii, mai ales, dar nu numai, al fricii de manifestanți. Deocamdată, nu fac decât un joc de imagine.

A fost totuși remarcabil cadoul pe care aceste partide i l-au făcut lui Iohannis: ne­pro­pu­nân­du-i niciun nume, i-au lăsat în principiu o mar­jă de manevră inedită. Este însă evident că ști­au că nu va utiliza acest argument pen­tru o miș­care bruscă, nu trebuie decât să ur­mă­rim dis­cur­sul lui Dragnea de dinainte con­su­ltărilor, de­ja știa că vor fi organizate mai multe runde.

Oricum, parlamentarii mai vor să stea un an, iar grosul lor, care e în PSD, știe că localele într-un singur tur vor fi mult mai favorabile PSD-ului decât alegerile pentru parlament, ceea ce poate va duce la crearea unei situații noi după locale și inversarea trendului actual. De unde și miza schimbării Legii alegerii ad­ministrației publice locale sau, ca substitut, pro­punerea organizării concomitente a lo­ca­lelor cu generalele, înaintată de PNL.

Liberalii se află într-o situație singulară. Noul PNL, în relația sa cu societatea, este ca FDSN/PDSR, din 1992-’96, se bazează numai pe ima­ginea șefului statului. Iar partidul prezidențial este și singurul care, în eventualitatea unor anticipate, își va crește numărul de aleși. Dar toc­mai pentru că PNL ar putea fi interesat în anticipate, toate celelalte partide au tot in­te­re­sul să le blocheze. De unde, riscul resudării unui bloc parlamentar antiprezidențial.

Cum președintele a vorbit tot timpul despre consens, e probabil să încerce un compromis. Cum o majoritate cu prim-ministru PNL poate duce la rapida erodare a guvernului, varianta tehnocrată pare mai în măsură să poată îm­pă­ca și capra preluării puterii executive, și var­za imaginii taberei prezidențiale, atât în ochii celor care rezonează cu piața, cât și în ochii păr­ții mai conservatoare din societate.

Dacă, însă, pornim de la cultura politică a PSD, probabilitatea unui compromis scade dra­ma­tic. PSD nu va dori să cauționeze o guvernare care măcar să pară mai bună decât cea pon­tistă. Iar, în condițiile unei opoziții PSD ne­mi­loase, va fi greu de găsit un tehnocrat care să asume o astfel de postură și să fie capabil să reziste cu succes.

Dacă excludem deja banalul blat politic, Io­hannis nu poate ieși cu bine din această exercitare a principalei sale atribuții cons­tituționale decât autodepășindu-se, numind un guvern parțial politic, dar cu mulți oameni noi, care se legitimează prin multiplicarea re­formelor. Un astfel de guvern ar trebui să fie unul decis să lupte nu numai cu PSD, ci cu toa­te interesele care au amânat reforma statului pentru a fi sprijinit de toți cei care vor o schimbare autentică. Numai dacă sus­ține un astfel de guvern președintele va primi un nou vot de încredere la alegerile generale, indiferent când se vor desfășura ele. Numai astfel s-ar putea justifica această prelungire a interimatului în actualul context intern și in­ternațional.