De același autor
Miza momentului nu este înlocuirea unui guvern, ci este definită de încercarea unei părți a elitelor politico-mediatice de a reactiva nevoia de liniște, de a întoarce naturala frică de crize împotriva celor care le provoacă, începând cu DNA și cu judecătorii cei mai curajoși.
Dincolo de constanta tentativă a oamenilor politici de a profita de pe urma acțiunilor justiției, asta atunci când nu o controlează, mai există un fel în care politica interferează decisiv cu activitatea justiției. Este vorba despre presiunea publică, despre susținerea populară pe care magistrații o primesc în diverse momente. Ce se întâmplă în România acestor ani nu ar fi fost posibil fără această presiune, fără această susținere. În esență, asistăm la un fenomen prin care deficitul de reprezentare democratică și lipsa de consistență a guvernărilor succesive sunt compensate prin acțiunea justiției. Fără acest tip de legitimitate, dacă nu democratică în sens clasic, oricum venită din partea majorității românilor, nu se ajungea la acest asalt anticorupție.
Importanța susținerii populare se vede tocmai urmărind pasiunea cu care se încearcă inventarea unui clivaj în interiorul societății între cei care susțin lupta anticorupție și adversarii acesteia. Atenție, nu e vorba despre simple critici la adresa erorilor magistraților, procurori sau judecători, ci este vizat chiar principiul independenței justiției. Aceasta ar trebui limitată, o limită ar fi, spre exemplu, provocarea unei crize politice, așa cum argumentează chiar cel care mai este premier la momentul redactării acestui text.
Ar trebui să înțelegem mai bine mentalitatea de cetate asediată pe care o trădează majoritatea parlamentarilor, atunci când se opun începerii urmăririi penale împotriva colegilor lor. Era normal ca ofensiva DNA să întâlnească o formă de rezistență. Dar, dincolo de acest spectaculos braț de fier între instituțiile statului român, se desenează mai bine ca niciodată importanța privilegiilor de care s-au bucurat atât timp (înainte și după 1989) titularii puterii politice. Din discursul nu neapărat lipsit de argumente al celor care se simt acum cu spatele la zid putem vedea mentalitatea unei caste care, în mod sincer, se simte nedreptățită. Era titulara unor privilegii pe care nu înțelege de ce le pierde și în favoarea cui le pierde. Era caracterizată de gelozia cu care nu lăsa altora nicio contra putere veritabilă. Scria istoria înainte ca aceasta să se petreacă, toți ceilalți fiind reduși la stadiul de idealiști, chibiți sau nebuni. Marele șoc vine din faptul că istoria pare că acum se scrie la mai multe mâini. Șocul este cu atât mai mare cu cât este introdusă în sistem o lipsă de predictibilitate care era exact ceea ce trebuia să fie evitat și deci definea vechiul sistem de putere.
Orice deschidere a istoriei este relativă, în etape, poate chiar provizorie. O societate poate profita de o astfel de situație sau nu. Pare însă că, în actuala ecuație de putere, deschiderea poate fi menținută numai menținând tensiunea între puterea judiciară și cea politică. Impredictibilitatea vine tocmai din faptul că lupta între cele două puteri se poartă pe multe fronturi, în diverse etape și are diverse rezultate. E iluzoriu să credem că elitele politice, administrative, economice vor fi „curățate“, că marea corupție va fi eradicată. Presiunea magistraților pentru a deveni sistemic eficientă trebuie să devină o constantă a realității noastre. Dar asta nu înseamnă o criză perpetuă? Dar nu trăim oricum într-o criză perpetuă?
Noi, românii, ca toți ceilalți est-europeni (aici central-europenii țin de altă istorie), am intrat în modernitate atât de târziu încât încă nu i-am înțeles nici esența, nici dinamica, deci suntem încă departe de a-i asimila în mod autentic valorile. Regimurile democratice sunt definite printr-o succesiune de crize, perioadele de stabilitate fiind de multe ori și semnul unui deficit democratic. În plus, sistemul economiei libere este și el unul al crizelor ciclice. Frica de crize a fost una dintre cheile prin care sistemul postcomunist a putut „păstra situația sub control“. Nu a fost vorba numai de „liniștea“ propusă de Iliescu în 1990. Toate partidele au propus timp de 25 de ani diverse forme de „liniște“. Asta definește ADN-ul partidelor și al sponsorilor interpartinici.
Miza momentului nu este înlocuirea unui guvern, ci este definită de încercarea unei părți a elitelor politico-mediatice de a reactiva nevoia de liniște, de a întoarce naturala frică de crize împotriva celor care le provoacă, începând cu DNA și cu judecătorii cei mai curajoși. Din punct de vedere politic, supraviețuirea actualului guvern poate deservi grav PSD, dar până și interesul de partid devine secundar. Susținerea lui Victor Ponta prin victimizarea acestuia este o acțiune a majorității din parlament care urmărește scăderea credibilității campaniei anticorupție. Această operațiune poate deveni un succes, dacă este convinsă măcar o minoritate dintre români, electoratul actual al PSD. Asta ar însemna ca societatea românească să repete capcana clivajului asupra trecutului comunist. Cu alte cuvinte, noua nomenclatură, prin diversiune și dezinformare, să-și ia drept aliați membrii unei mase sociale care au cu totul alte interese, dar care ajung să se identifice cu temerile și obiectivele unui grup de privilegiați. Oare se va repeta istoria?
