PSD mai poate fi oprit?

PSD pare că se îndreaptă spre o victorie ne­tă. Proporțiile acestei victorii vor fi de­ci­sive pentru marja de manevră care îi va fi lăsată președintelui Iohannis. Deo­cam­dată, această marjă se anun­ță minimă. Mai poate fi oprit PSD?

Întrebarea e patetică. Dar așa e și democrația noastră. Sigur, înainte de a răs­pun­de la ea, ar trebui să abor­dăm altă întrebare: de ce ar trebui oprit PSD? Par­ti­dele care s-au declarat ad­versare ale PSD au schițat o serie de răspunsuri care se concentrează pe faptul că PSD este corupt și populist. Ceva mai voalat, unii îndrăznesc să-i re­pro­șeze și retorica naționalistă.

Cu siguranță, PSD, zona media, zona sin­di­cală și alte zone care tradițional îl susțin și-au organizat propaganda în jurul aces­tor trei piloni: populism, naționalism (cu ac­cente antioccidentale), delegitimarea ins­ti­tu­țiilor anticorupție. Dar simpla critică a aces­tor piloni este departe de a fi su­fi­ci­en­tă pentru a mobiliza în favoarea unui par­tid anti-PSD. Mai este nevoie de cel puțin două elemente: cei care critică să fie cre­dibili și, mai ales, cei care critică să pre­zinte o alternativă articulată, o alternativă destul de seducătoare pentru ca alegătorul să iasă prin frig pentru a o vota.

Toate speranțele unei părți a electoratului anti-PSD se îndreaptă deja către axa Io­han­nis-Cioloș-PNL-USR. Dar asta nu e deloc suficient pentru a seduce electoratul latent non și anti-PSD. În trecut am văzut că acesta participă masiv în cel de-al doi­lea tur al alegerilor, atunci când acesta exis­tă, și că nu este un electorat „cen­trist“, moderat, ci mai degrabă unul ra­di­cal, care se mobilizează atunci când miza e limpede și jocul este bloc vs. bloc. O pro­ble­mă a axei Iohannis-Cioloș-PNL-USR e că vrea să pară cu orice preț o axă a bu­ne­lor intenții pentru toate ca­tegoriile de electorat. Prin asta nu poate să producă un clivaj clar care ar trans­forma alegerile parla­men­tare într-un fel de al doilea tur al prezidențialelor, în­tr-un referendum anti-PSD.

Modul prin care s-a cons­truit convergența PNL-Cio­loș și USR-Cioloș, prin Platforma România 100, modul prin care PNL și USR au evitat să se confrunte dis­cur­siv, ba chiar să legitimeze și o viitoare colaborare prin premierul susținut în co­mun sunt toate rezultate complexe ale unor compromisuri succesive. Logica din spa­tele lor poate fi înțeleasă, dar rezultatul fi­nal pare că se adresează unui electorat so­fis­ticat, și nu celor care gândesc bloc vs. bloc. Echilibristica poate fi o strategie de a men­ți­ne în viață o guvernare, dar este greu să fie utilă pentru o confruntare elec­to­ra­lă.

Un exemplu elocvent este lăudabila luptă a guvernului împotriva elanului populist al parlamentarilor în ansamblul lor, minus PNL-iștii. Dar dincolo de a aprecia ris­cu­ri­le de imagine luate de primul-ministru și de unii miniștri, nu putem să nu ob­ser­văm că PNL iese foarte prost din această po­veste. E clar că nu și-a pregătit din timp răs­punsul la inițiativele PSD și că nu s-a coordonat cu guvernul. Toate acestea ar fi numai pierderea unei bătălii, nu a răz­boiului, dacă nu ar veni o consecință mai gravă. Faptul că, după această con­frun­ta­re, PNL pur și simplu nu mai are un pro­gram de campanie. Și în programul de gu­ver­nare din 2015 PNL promitea creșteri de salarii și scăderi de taxe, și în dis­cur­surile politice ale candidaților PNL de acum aces­te promisiuni sunt făcute. Cio­loș și Io­han­nis-PNL vor să blocheze decizii deja luate de actualul parlament și, în același timp, vin cu o serie de propuneri care nu con­tra­zic pe fond multe dintre po­liticile propuse de PSD. Dacă strategia PSD a avut ca scop introducerea confuziei între ce este po­pu­list și ce nu, ea a reușit. În aceste condiții, a devenit iluzoriu să speri că pe discursul antipopulist vei lua voturi în plus față de cele ale sim­pa­ti­zanților necondiționați ai lui Cioloș. Să fie ei destui?

Cred că nu. Iar asta se întâmplă și pentru că premierul a preferat să recurgă la so­lu­țiile cele mai ușoare. Un exemplu sem­ni­fi­ca­tiv este dat de faptul că, în fața valului de populism parlamentar, nu a jucat cu de­misia pe masă. În fața iresponsabilității, ori folosești toate mecanismele insti­tu­țio­nale pe care le ai, ori riști ca discursul și de­ciziile (cum ar fi atacarea la Curtea Cons­tituțională) să nu pară la înălțimea gra­vității iresponsabilității pe care o de­nunți.

Alt exemplu este Platforma România 100. În 2000, PNȚCD, prin alianța CDR 2000, a încercat o colaborare similară susținând Pro­gramul Isărescu. Era același tip de ex­ter­nalizare a substanței politice în fa­voa­rea unui prim-ministru tehnocrat. E ade­vărat că Isărescu nu apărea pe afișele CDR 2000, dar era candidat la președinție. Atunci slo­ganul era „Pasul înainte“, acum e „Ro­mâ­nia înainte“. Apropierea e ne­fe­ri­ci­tă pen­tru că, în 2000, construcția a dus la dis­pa­ri­ția CDR și PNȚCD, dar și a an­ti­co­mu­nis­mu­lui politic, adică a singurei iden­tități po­litice cu adevărat antisistem de după 1989.

Atunci au urmat patru ani de guvernare PSD, care nu s-au încheiat decât cu aju­to­rul unei variante de Revoluție Portocalie. Adică ajunsesem în rând cu Georgia, Ucrai­na, Serbia. Destul de repede s-a văzut că ci­clul proamerican început atunci e re­ver­si­bil. Recentele victorii ale socialiștilor pro-ruși din Republica Moldova și Bul­ga­ria sunt semne anunțătoare extrem de în­gri­jorătoare ce duc România într-o men­gh­ină pro-putinistă. Iar PSD e pregătit pen­tru orice eventualitate, de vreme ce l-a păstrat pe Iliescu președinte de onoare. Cine nu învață nimic din trecut e con­dam­nat să-l repete. E un clișeu, dar poate fi și rea­litatea noastră.