Competiția globală dintre societățile deschise și regimurile autoritare

Operațiunile de dezinformare, prin canale ca RT sau Sputnik, dar și pe rețelele sociale, demersurile de influențare a alegerilor sunt toate elemente ale unui război informațional în care regimurile autoritare, precum cele de la Moscova sau Beijing, sunt în avantaj pentru că pot exploata nestingherite vulnerabilitățile inerente în societățile deschise

Alexandru Lazescu 08.08.2017

De același autor

 

În mai, la puțină vreme după re­venirea lui Donald Trump din prima sa vizită în Eu­ropa, la summit-ul NATO și reuniunea G7 de la Taormina, doi dintre oamenii-cheie de la Casa Albă, generalul H.R. McMaster, consilierul pentru securitate na­țio­na­lă, și Gary D. Cohn, di­rec­torul Consiliului Economic Național, publicau un im­portant articol semnal în principal pentru aliații Sta­telor Unite: America First nu înseamnă America sin­g­ură. Cerem mult de la ali­a­ții și partenerii noștri. Dar în schimb și Statele Unite vor fi din nou un prieten adevărat“. Mesajul era mai ales important pentru celelalte țări mem­bre din NATO, pentru că venea după șocul produs de refuzul lui Donald Trump de a reitera, la noul sediu NATO de la Bru­xelles, sprijinul american pentru Articolul 5 din Carta organizației.

 

Numai că, departe de a înlătura in­cer­ti­tudinile, articolul cu pri­cina fixa jaloanele unui com­portament internațional al Wa­shingtonului care, cel puțin la nivel declarativ, era foarte diferit de cel cu care eram obișnuiți. Mesajul avea două dimensiuni: securitate și comerț. Cu tri­mitere, în primul caz, la nivelul efortului financiar făcut de diferite state membre din NATO pentru apărarea comună, în al doilea, la ideea de fair trade, adică la do­rința americanilor de a corecta deficite comerciale record în relația cu unii dintre aliați, mai ales cu Germania.

 

Probabil paragraful-cheie din articol este cel în care se expune o viziune foarte diferită față de cea din trecut în privința manierei în care Statele Unite se ra­por­tea­ză la relațiile internaționale, inclusiv atunci când e vorba de aliați - „America îi va trata pe ceilalți la fel cum ne tra­tea­ză ei pe noi (...) acolo unde interesele noas­tre coincid, suntem deschiși să lu­crăm împreună și să explorăm opor­tu­nitățile“ -, considerând, programatic, că „lu­mea nu e o comunitate globală, ci o arenă în care națiunile, actorii din zo­na nonguvernamentală și companiile sunt în competiție pentru a obține avan­taje“.

 

Fără îndoială, maniera abruptă, uneori chiar mitocănească în care Trump se ra­portează la aliații tradiționali ai Americii (mai ales prin intermediul celebrelor sale tweet-uri) este profund contraproductivă. Generează frustrări și resentimente. Așa a ajuns Donald Trump să fie văzut mai de­favorabil în diferite țări europene, inclusiv în Marea Britanie, decât Vladimir Putin sau Xi Jingping. Lucru care afectează și imaginea Statelor Unite în ansamblu. Însă este oare trimiterea la „competiția glo­ba­lă“ incorectă? Și sunt, oare, frustrările americane față de aliați, dincolo de cota bu­getară mică alocată cheltuielilor mi­litare, nejustificate?

 

Ei bine, există destule motive să apreciem, din contra, că Washingtonul are în bună măsură dreptate, înclusiv atunci când e vorba de aliați, chiar dacă maniera în care o exprimă este departe de a fi cea mai potrivită. De pildă, într-un articol pu­bli­cat recent în Wall Street Journal, pro­fe­sorul Orde Kittrie critică maniera ipocrită în care țări din NATO, care beneficiază de umbrela de securitate a Statelor Unite, au decis să penalizeze cor­porații americane majore, precum Boeing, Honeywell, Lockheed Martin sau North­rop Grumman, implicate în industria militară ame­ricană. De pildă, Norvegia a decis, începând din 2005, să interzică Fondului Su­ve­ran controlat de guvern (în valoare de aproape o mie de miliarde de dolari) să in­vestească în astfel de companii, pe motiv că sunt implicate în producția de arme nucleare care, până una-alta, sunt o com­ponentă importantă a sistemului de apă­ra­re care le asigură securitatea. Guvernul de la Oslo a fost însă mult mai lax în materie de scrupule morale atunci când a acceptat să investească în 2016 în bond-uri guver­namentale iraniene, deși Teheranul spri­jină activ și deschis grupări teroriste pre­cum Hezbollah.

 

Iar Norvegia este departe de a fi o ex­cepție. La fel procedează și Danemarca, Fran­ța sau Olanda. Și lucrurile nu se opresc aici. Același vigilent guvern de la Os­lo a decis să-și retragă investițiile pe bursă în Walmart, din cauza unor „violări serioase la adresa drepturilor omului“. Astfel de „detalii“ scapă atunci când Wa­shingtonul este, în ultima vreme, acuzat uni­lateral pentru deterioarea climatului din relațiile transatlantice. Ceea ce nu jus­tifică în niciun fel maniera haotică și agresivitățile de limbaj marca Trump, dar așază totuși discuția într-o altă lumină, dând dreptate și celor care, așa cum o fac și McMaster și Gary Cohn, consideră că este o pură probă de naivitate să vedem re­lațiile internaționale altfel decât o com­pe­tiție geopolitică pe diferite planuri: mi­li­tar, diplomatic și, evident, și economic.

 

În plan militar, supremația Statelor Unite este incontestabilă. De pildă, americanii au 11 portavioane active, mai mult decât toate celelalte țări la un loc, inclusiv Rusia și China. Ceea ce le permite să fie singurii capabili să mențină o prezență cu adevărat globală în plan militar. Însă, în condițiile armelor nucleare și ale evoluțiilor teh­no­logice din ultima perioadă, acest avantaj masiv a fost erodat semnificativ. Și nu doar în cazul așa-numitelor conflicte asi­metrice, precum amenințările teroriste, ci și chiar în cazul unor adversari tra­di­ționali. Rusia și China, în mod special, dar și Iranul sau Coreea de Nord, și-au dez­voltat capacități operaționale extrem de eficiente și mai ales foarte ieftine, în această nouă paradigmă. NATO, de pildă, a fost surprins de elementele de război hibrid utilizate cu mare succes de Mos­cova în conflictul din Ucraina.

 

La rândul ei, China a pus la punct, încă din 1999, o strategie militară inovatoare în care cele trei elemente definitorii ale răz­boiului, soldații, armele și câmpul de luptă, au fost redefinite la nivel fun­da­men­tal. După cum scrie John Thornhill, în Fin­ancial Times, „soldați pot fi și hackerii, finanțiștii, oamenii de afaceri sau tero­riștii, armele pot fi și avioanele civile, browserele de Internet sau virușii inf­or­matici, în timp ce câmpul de luptă este peste tot“. Operațiunile de dezinformare, prin canale ca RT sau Sputnik, dar și pe rețele sociale, demersuri de influențare a ale­gerilor sunt toate elemente ale unui nou tip de război, războiul informațional, în care, în mod evident, regimurile au­to­ritare precum cele de la Moscova sau Bei­jing sunt în avantaj, pentru că pot ex­ploa­ta nestingherite vulnerabilitățile inerente în societățile occidentale „deschise“.

 

America a pierdut teren și în plan economic și, mai ales, de la venirea lui Trump, în ma­terie de soft power. Sim­pa­ti­zanții lui Trump speră că el va corecta asimetriile defavorabile Statelor Unite în plan comercial, inclusiv în relația cu aliații. Problema este că, în ciuda re­to­ri­cii, care are încă mare ecou în baza elec­torală a președintelui, America pierde te­ren masiv din acest punct de vedere, mai ales în fața Chinei. Renunțarea la acordul TPP a fost o primă mare eroare care, în combinație cu politica izolaționistă anun­țată de Washington și inițiativele gran­di­oase ale Beijingului, cel puțin în plan de­clarativ, precum One Belt, One Road, cre­ează această percepție. Un sondaj Pew Re­search relevă că în şapte din zece țări eu­ropene, inclusiv în Marea Britanie, Ger­ma­nia și Franța, percepția publică este aceea că în acest moment China e puterea do­mi­nantă globală în plan economic. O schim­bare care a avut loc în ultimul an (în Ma­rea Britanie, dacă în 2016 raportul Statele Unite - China era 43% la 35%, în 2017 acesta s-a inversat, fiind 31% la 46%).

 

Bătălia în plan comercial și teh­nologic dintre țările occidentale și China, dar și în interiorul lumii occidentale s-a acutizat masiv în ultima perioadă. De pildă, în Germania s-a creat, cu sprijin gu­vernamental și cu binecuvântarea per­sonală a Angelei Merkel, un consorțiu din 17 corporații care își propune să dezvolte o imensă capacitate de producție pentru baterii, de 34 gigawați/oră, în încercarea de a sprijini industria de automobile autoh­tonă ca să poată intra în competiție cu Tesla, cel mai cunoscut producător mon­dial de automobile electrice. În aceste con­diții, nu poți să nu le dai dreptate lui McMaster și Cohn atunci când aceștia văd o competiție economică globală acerbă, chiar între aliați.

 

Însă, evident, principala problemă rămâne China. Corporațiile chinezești, care fie sunt cu totul de stat, fie sunt private doar cu numele, intră în competiție cu cele occidentale, beneficiind de avantaje imen­se în raport cu cele occidentale (subvenții financiare generoase, o piață internă par­țial sau în totalitate închisă pentru com­petitorii din exterior). În plus, chinezii cum­pără masiv companii occidentale pentru a le prelua tehnologiile. Iar cum în ultima vreme atât Statele Unite, cât și Germania au început să blocheze astfel de achiziții, chinezii au decis să facă acasă in­vestiții enorme în sectoare cheie. De pil­dă, Tsinghua Unigroup, o firmă de stat, investește 24 de miliarde de dolari într-o fabrică de cipuri de memorie, parte a unui demers al Beijingului, care vrea să domine în viitor acest sector economic esențial pe plan global.

 

Dintr-o perspectivă mai largă, ne aflăm într-un punct de inflexiune în competiția care contrapune unui sistem deschis, în plan politic și economic, cel occidental, un sistem corporatist autoritar etatist, pre­cum cel din China. Primul are, în prin­ci­piu, capacitatea de a absorbi mai bine cri­zele, însă sistemul politic a devenit dis­funcțional, chiar haotic, așa cum se în­tâm­plă astăzi în America. În schimb, re­gi­murile din China sau Rusia nu au astfel de probleme, pot aloca resurse rapid atunci când e nevoie de asta și, foarte important, pot proiecta o strategie geopolitică pe ter­men lung.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22