Japonia şi contrabalansarea Chinei în Europa de Est

„Pe scena globală, Shinzo Abe este adultul din cameră“, scria în octombrie 2017 Washington Post. O trimitere destul de transparentă la Donald Trump. Într-adevăr, premierul nipon, aflat la al treilea mandat, este astăzi unul din­tre cei mai ac­tivi susținători ai actualei or­dini inter­na­țio­nale și ai de­mo­crației liberale în fața asaltului Chinei și Rusiei, pe fondul re­tragerii din prim-plan a Ame­ricii. Recentele alegeri antic­i­pate i-au adus o super­ma­jo­ritate parlamentară care îi per­mite să modifice Consti­tu­ția, impusă de Statele Unite în 1947, pentru a elimina constrângerile se­ve­re în materie de apărare și securitate care li­mi­tează capacitatea guvernului de la Tokyo de a răspunde provocărilor geopolitice din Asia.

Deși încercarea de a-l convinge pe Trump să nu abandoneze TPP (Acordul Comercial Trans­pacific) a eșuat, premierul nipon a avut un rol primordial în a salva proiectul într-o for­mulă fără Statele Unite. Din perspectiva sa, TPP joacă un un rol esențial în contra­ba­lan­sarea geopolitică a Chinei în Pacific. În para­lel, la mijlocul anului trecut, UE și Japonia au anun­țat semnarea unui acord comercial și a unui partenariat strategic ce ar trebui să intre în vigoare în 2019, care va cuprinde 40 de pro­cente din schimburile comerciale globale și o treime din economia lumii. O rejectare explicită a liniei adoptate de Trump, un adversar declarat al acestui tip de acorduri mul­tilaterale.

În principiu, unul dintre mo­tivele declarate ale turneului est-european al premierului japonez, care a cuprins șase țări (cele trei state baltice, Bulgaria, Serbia și România), între care cinci sunt membre ale UE, este tocmai acela de a obține sprijin pentru ratificarea acestui acord. La pachet cu consolidarea politicii de izolare a regimului din Coreea de Nord. Însă, la o privire mai atentă, semnificația vizitei lui Shinzo Abe, primul premier japonez care vine în regiune în ultimele decenii, este una mai amplă. Și trebuie înțeleasă drept o replică la desantul chinezesc în această parte a Europei pe care, pe fondul izolaționismului în creștere din America și al lipsei de implicare a prin­cipalelor puteri din Europa Occidentală, Japo­nia încearcă oarecum să-l contrabalanseze. Prin proiecte economice, precum cele de in­fra­structură, un domeniu predilect de abor­dare a Beijingului, dar și prin colaborarea pe ale direcții (colaborarea dintre Japonia și NATO în materie de cybersecurity).

Până de curând, UE a neglijat nonșalant di­mensiunea geopolitică a bătăliei pentru influ­ență pe care Beijingul și Moscova o duc chiar în imediata sa vecinătate, în Balcanii de Vest. Așa se face că atât rușii, cât și chinezii au câștigat masiv teren în regiune. După ce a lan­sat în 2012 inițiativa 16+1 pentru promo­va­rea colaborării dintre China și țările din Eu­ropa Centrală și de Est, Beijingul a întreprins demersuri intense pentru a implica o parte dintre aceste țări în componenta Balkan Silk Road a proiectului One Belt One Road (BRI), prin care China dorește să-și asigure su­pre­ma­ția geopolitică în Euroasia, erodând influ­ența Americii, care asigură în acest moment securitatea rutelor comeriale maritime.

Un raport al National Endowment for De­mo­cracy de anul trecut analizează inițiativele pe această direcție ale Beijingului în Europa Cen­trală și de Est: „pornind de la faptul că 11 țări din regiune sunt state UE și 12 state NATO, prin cultivarea legăturilor politice și eco­nomice în regiune, China încearcă să obțină pârghii prin care să poată influența deciziile acestor organizații“. Ceea ce s-a și întâmplat. Anul trecut, Grecia (alături de Ungaria), unde chinezii s-au implicat masiv cumpărând por­tul Pireu și promițând că acesta va deveni poar­ta de intrare în Europa a BRI, a blocat la Bruxelles două luări de poziție critice la adre­sa Beijingului. Un lider al partidului de guver­nământ, Syriza, explică motivele: „în timp ce europenii s-au comportat ca niște lipitori me­dievale, chinezii vin cu bani“. O afirmație dis­cu­tabilă, având în vedere zecile de miliarde de euro obținute de Grecia de la Bruxelles. Nu­mai că resentimentele apărute după ultima criză financiară par să prevaleze. Un al doilea obiectiv esențial al Chinei este acela de a ino­cula ideea că „un regim politic autoritar, cu un partid unic oferă stabilitate și poate asi­gura mai bine decât democrația liberală dez­vol­tarea economică și securitatea socială“.

Din păcate, majoritatea liderilor politici de la Bu­curești nu par să realizeze mutațiile geo­politice în curs. Așa că, foarte probabil, nici nu par să fi înțeles semnificația turneului lui Shinzo Abe în regiune, în particular la Bu­curești. Mircea Geoană, un fost bun ministru de Externe și un om cu multe contacte in­ter­naționale la vârf, remarca recent că România se află „în cea mai precară situaţie de la in­te­grarea în UE şi în NATO“. „Anul 2018 nu este doar anul centenarului, ci şi unul dintre ul­timele trenuri ca România să nu cadă între scau­ne, într-o lume în plină reaşezare“.