Fantoma lui Ceauşescu

Când am optat pentru neparticipare la vot, în 2008, am fost criticat. Susţineam o poziţie periculoasă. Dispreţuiam jocul democratic, pentru care au murit români în 1989. Când am echivalat semnificaţia votului „serios”, politic, cu cel al votului „ludic”, din emisiuni gen „Dansez pentru tine”, am fost suspectat de imoralitate. Coboram în derizoriu, din nou, o democraţie plătită cu sânge. Toate aceste critici veneau în numele unui esenţialism pe care oamenii îl profesează din convingere sau din inerţie, sau din amândouă, atunci când din convingere nu a mai rămas decât inerţia. Acelaşi esenţialism îi face pe alţii, astăzi, să acuze presa de voluptatea cu care aruncă orice problemă în insignifianţa senzaţionalistă. Dar presa a fost mereu aşa, iar noi nu ne-am schimbat niciodată. Incapabili să se extragă din decorul idilic al unei democraţii pe care clasa politică ar interpreta-o pasămite ca la carte, mulţi intelectuali vor să creadă şi acum cu tărie că frontiera dintre minciună şi adevăr, bine şi rău se află ea însăşi la vedere. Şi, pentru a o respecta, e bine să votezi cu partidul X împotriva partidului Y, să-l susţii pe preşedintele A împotriva preşedintelui B.

Mai există această graniţă în viaţa noastră publică? Ei bine, stau în faţa fotografiei craniului lui Ceauşescu, cu păr îngălbenit şi găvane înspăimântătoare, cu gulerul de astrahan împrejur. Au trecut mai bine de douăzeci de ani de când astrahanul era purtat de un trup viu care adăpostea o minte bolnavă şi-mi vine în cap expresia celebră care deschide un celebru manifest: „o fantomă bântuie lumea”... Doar că, acum, sensul acestei expresii nu mai e cel din manifest. Fantoma nu mai prevesteşte nimic. Nu anticipează un prezent, ci revine, parodic, să ne spună că trecutul de care credeam că am scăpat e aici. Ceauşescu a murit, se spune, strigând „Trăiască România socialistă!”. Aşadar, „Trăiască România democratică”! Da, dar pentru asta chiar trebuie să ne schimbăm minţile. Să se evapore ideile duioase, din stirpea celei care afirmă că binele se află înrădăcinat în societatea omenească, şi că singurul lucru de care avem nevoie pentru a-l scoate la iveală e o formă politică sau un conducător. Şi altele: dacă n-a fost să fie comunismul şi Ceauşescu, vor fi sigur capitalismul şi şefii de stat rezultaţi în urma unor alegeri libere; poporul român are o mulţime de calităţi pe care doar comunismul le ferecase şi le lăsase să putrezească, iar moartea lui Ceauşescu era tot ce trebuia pentru ca statul de drept să fie în sfârşit pus în funcţiune; doar Iliescu e vinovat de derapajele democraţiei româneşti de după 1989, iar când partidele istorice vor ajunge la Putere, societatea se va schimba; doar foştii securişti din FSN fură statul, nu şi acoliţi de-ai lor infiltraţi în alte partide; doar Cel Care Condamnă Comunismul merită încrederea apriorică a cetăţenilor, pentru că a făcut-o; doar cei care ascultă muzică simfonică trebuie crezuţi pe cuvânt, niciodată maneliştii; şi neapărat trebuie să-i votăm pe cei care îşi freacă mâinile urmărind manelizarea democraţiei româneşti.

Un lucru e clar: fantoma lui Ceauşescu nu se va mai întruchipa niciodată. Dar sporii de gândire care au prins în minţile noastre se încăpăţânează să reproducă aceleaşi idei esenţialiste în care ne simţim ca peştele-n apă. Nu acceptăm în ruptul capului că ceea ce trebuie să facem în cele din urmă este să refuzăm un sistem bolnav, un cancer ieşit deja la lumină şi care se pretinde formaţiunea prin excelenţă normală a lumii în care trăim. Savanţi ca Anca Vasiliu nu au diploma de doctorat recunoscută în România, în vreme ce sute de parlamentari au fost făcuţi doctori într-un învăţământ bolnav, unde unicul criteriu autentic de funcţionare este banul. Ne amăgim că una dintre persoanele care se perindă pe la televizor reprezintă soluţia (Băsescu sau Geoană, sau Crin Antonescu), când ştim demult că ei sunt doar directorii de PR ai unor antreprize de stors bani în folos personal. Cum poate cineva să creadă, acum, în realitatea politică a noţiunii de partid?

Trebuie să facem cumva ca lucrurile acestea să se schimbe. Să nu închidem ochii, să nu credem în braşoave. Democraţia nu e plutocraţie, şi ea ne permite, ne încurajează chiar să ne folosim libertatea pe care am câştigat-o pentru a nu cauţiona un fals. Să facem cumva ca alegerile să nu rămână ceea ce au devenit mai nou, o păcăleală în care cetăţeanul alege de cine va fi furat în următorii ani. Trebuie ca noi, societatea civilă – dacă existăm, şi nu ştiu asta – să refuzăm un joc democratic devenit pură aparenţă, un joc în care câştigătorii, câteva zeci de oameni dintr-o ţară, iau singuri decizii în dispreţul oricăror opinii venite din partea celir care i-au ales. Să nu votezi nu înseamnă să-ţi baţi joc de eroii democraţiei româneşti, ci să nu mai fii alături de cei care îi batjocoresc. Credeţi în persoane, dar cu luare aminte. Descurajaţi gregaritatea de partid, prin orice mijloace.

Înainte, însă, este de datoria oricărui intelectual să recunoscă faptul că acest joc democratic a devenit astăzi, în România, un simulacru şi că nu întâmplător cel mai uşor se intră în politică din studioul tv al unei emisiuni de divertisment. Pentru că pare mai autentic discursul cuiva plătit să binedispună telespectatorii, cuiva ca Teo Trandafir, decât discursul sforăitor al altcuiva, care face apel la fiecare două fraze la morală. Pare, spun, şi e cazul să facem acest prim pas: să recunoaştem că tot ce vedem în spaţiul public pare. Soluţia nu e să critici Antena 3 din studioul B1TV, nici tabăra roşie dindărătul gardului portocaliu. Oricât de greu ar fi, trebuie să recunoaştem că în acest moment, în România, e totuna să votezi la „Dansez pentru tine” şi în alegeri. E totuna, pentru că nişte băieţi sunt convinşi că noi n-o să recunoaştem niciodată aşa ceva şi că ei, astfel, (ne) vor putea minţi la nesfârşit.