Graţie

Există momente perfecte. Ele nu au consecinţe şi nu fac lumea mai bună. Ele nu schimbă nici o esenţă şi, după ce trec, toate rămân la locul lor. Rămâne urma unei lumini, dar nimeni n-o mai vede dintr-o privire. Lumina momentelor perfecte se depune în suflet şi doar dacă-l răscoleşti dai de ea. Cândva, târziu, atunci când guşti dintr-o madlenă, îţi aminteşti că lumina se află în sufletul tău.

Fiecare dintre noi are momentele lui perfecte – sau le visează. Fiecare dintre noi ştie că graţia e atunci când lucrurile se ridică puţin de acolo de unde se află. Atunci ai deodată sentimentul că lumea merge pe o pernă de aer. E ca şi cum cineva sau ceva de deasupra noastră ne ţine în palme. După care toate coboară şi se întorc toate la locurile lor.

Dar, foarte rar, momentul perfect ne cuprinde pe mai mulţi. Pe toţi. Si ne ridică-n palmă nu doar pe noi, ci împreună cu întreg pământul pe care trăim. Pământul se face Rai şi noi, îngeri.

Un astfel de moment perfect am trăit în 22 decembrie 1989. Nu ştiu cum ar fi fost viaţa noastră fără acel moment. Mai rea sau, pentru unii, mai bună. În orice caz, altfel. Dar ştiu că, împreunate, dreptatea, binele, entuziasmul şi adevărul nu le găseşti niciodată. Tot ce contrazice imposibilul se numeşte graţie, iar noi am trăit momentul de graţie atunci. Ca-ntr-un vis, apoi, dreptatea se ascunde, binele se alterează, entuziasmul se risipeşte şi adevărul nu mai pulsează decât în speranţe sau stări acute. Aşa se întâmplă mereu şi nu-i chip să fie altfel. Oamenii sunt la fel de pătimaşi, orbi şi mici ca dintotdeauna. Pe ei nu îi salvează nimic altceva decât graţia. Graţia e însă momentană. Ea nu ţine nici de dictatură, nici de democraţie. Nu ţine de preşedinţi sau partide, nu depinde de nicio alegere conştientă.

Istoria se întâmplă, şi mereu compensatoriu. După 1947, 1948, 1965, 1987, a venit 1989. Atunci am primit un cadou. Si asta-i tot ce rămâne, în ciuda minerilor şi a tot ce a urmat după aceea, de la Iliescu la Vadim şi la zeama searbădă de astăzi. Nu e nimeni vinovat că nu ştie ce să facă cu un cadou. Pentru că un cadou apare. E o epifanie. Nu trebuie folosit, ci trăit.

Unii dintre noi am trăit un moment de graţie împreună. Apoi rândurile s-au rupt şi viaţa a mers înainte. Fiecare pentru sine. Totul porneşte însă de undeva. În urmă cu douăzeci de ani, am avut cu toţii ocazia să ne admirăm în oglinda cerului. Si ne-a ieşit. Unii au rămas înţepeniţi acolo. Lor le mulţumesc şi sper să-i revăd cândva. Vă mulţumesc celor de atunci pentru că aţi existat şi mă bucur că, graţie lor, am existat şi eu.