De același autor
Nu ştiu ce blestem urmăreşte PNL de a ajuns să se procopsească cu un personaj ca Antonescu, exact într-un moment al istoriei în care exista şansa să fie şi să rămână pentru multă vreme singura voce liberală de pe scena politică. Cu un PDL zvârcolindu-se în agonie, cu un electorat de dreapta dezorientat şi lipsit de perspectivă, PNL ar fi putut recuceri reduta pierdută în vremea lui Tăriceanu. Lucrurile au ajuns însă atât de jos, încât însuşi fostul premier, deschizătorul drumului compromisului fără limite, primul care a bătut palma cu socialiştii, a devenit disident în propriul partid, un „lacheu“ al „trădătorului“ Chiliman, în varianta Antonescu, „un mafiot“, cu „patru neveste“, în cea a lui Becali, prototipul noului penelist. Halucinantă este lipsa de reacţie a bazei partidului, nu doar faţă de politica dictatorială a celui în faţa căruia singurul gest permis este oda deşănţată sau bătutul din pinteni, ci şi faţă de politica antiliberală dusă de propriii miniştri. Căci ce altceva este iniţiativa lui Eugen Nicolăescu în privinţa excluderii spitalelor private de la banii proveniţi din asigurări, afirmaţia că asigurările de sănătate sunt un soi de „impozit“ obligatoriu, banii fiind deci ai guvernului, nu ai contribuabilului. Astfel, în loc să se dezbată valori liberale sau să se încerce impunerea lor în actul de guvernare, să se iniţieze proiecte care să demonstreze electoratului neabdicarea de la principiile dreptei, situaţia a decăzut în aşa hal încât problema de fond a devenit antioccidentalismul, riscul ca PNL să ajungă un fel de PRM mai bogat şi cu ceva urme de ştaif.
Acceptarea şi susţinerea tuturor fantasmagoriilor antonesciene arată că în PNL liberalismul a murit de mult, fiecare nouă excludere a indezirabililor şefului fiind doar un alt parastas. Situaţia pare fără ieşire şi, cu certitudine, Congresul va consfinţi acest statu quo. Gruparea Chiliman, al cărei scop clar este crearea unei mase critice, dispuse să reacţioneze faţă de acapararea partidului de camarila lui Antonescu, este sortită eşecului. Conducerea PNL are ca plasă de siguranţă baza partidului, formată dintr-o încrengătură de interese, sete de bani şi de putere, care împiedică orice fel de rezistenţă în interior. Au fost excluşi Săftoiu, Cherecheş, Bot, urmează Chiliman, Tăriceanu, Moisescu... şi cam atât. Chiar dacă unii dintre ei vor fi urmaţi de o parte din filialele lor, chiar dacă sugerează că vor pune bazele unui nou partid, este greu de crezut că se poate repeta situaţia de acum 6 ani, cu PLD condus de Stoica-Stolojan. Contextul politic este altul. Care membru de partid este nebun să dea puterea pe o disidenţă cu viitor incert? Plus că istoria nefericită din ultimii 20 de ani a „aripioarelor“ PNL constituie precedente care inhibă.
Mai rău, ca niciodată până acum, partidul a încăput pe mâna unui individ de o goliciune morală şi intelectuală înspăimântătoare, complet lipsit de principii, dispreţuitor faţă de istoria partidului, cu probleme de comportament şi toate ingredientele unui autoritarism care calcă pe cadavre. (L-am urmărit cu mare atenţie în timpul discursului ţinut de Ponta în parlament la învestirea guvernului: permanenta agitaţie, mimica feţei, gestica necontrolată, tresăririle, chicotelile fără noimă - sunt semne diagnosticabile.) PNL nu s-a mai confruntat cu aşa ceva, de aceea problema este mai complicată şi pe termen scurt şi mediu nu prea există soluţie. O ruptură a USL ar putea reconfigura taberele în PNL, fără ca asta să însemne că Antonescu va putea fi debarcat.
Pe de altă parte, nici Chiliman, Tăriceanu sau proaspăt excluşii Cherecheş şi Bot nu au substanţa unor reformişti. Chiliman e un priceput primar afacerist, asupra căruia planează multe necunoscute, Tăriceanu, un om slab şi duplicitar. În fapt, ei pun chestiunea exclusiv în termenii salvării PNL de Antonescu, nerealizând că partidul s-a metamorfozat şi că valorile liberale la care fac ei apel nu mai au niciun preţ. Ca să nu mai discutăm că recursul la aceste valori sună cel puţin ciudat în gura unor oameni care au excelat în colaboraţionismul cu PSD. Altfel spus, nu reforma îi mână în luptă, ceea ce, ţinând cont de insuccesul unor demersuri similare (a se vedea PDL), poate simplifica soluţia, pentru că, în mod evident, politicienii români se pricep mai bine la puciuri şi mătrăşirea adversarului decât la proiecte de anvergură.
Nu poate fi însă exclus ca apariţia unei facţiuni în PNL să coincidă cu o schismă asemănătoare în PDL. Sunt şi acolo voci care cer înlăturarea lui Sever Voinescu, de exemplu, care iau poziţie faţă de intelectuali şi outsideri. Lupta este cea veche: baronii şi vechea gardă versus noii veniţi. Diferenţa este că acolo există un miez, mic dar vioi, reformist, care îşi pune problema necesităţii unei alternative pe scena politică. Cu puţin PNL şi puţin PDL s-ar putea pune bazele unui alt partid. E unul dintre scenariile despre care se vorbeşte de cel puţin doi ani. Până la urmă, mai toate noile partide au plecat de la câţiva „trădători“ puşi pe făraş. De ce ar fi acum altfel? Până atunci însă, un lucru e clar: Antonescu e killerul liberalismului. //
