De același autor
Dacă n-ar fi fost ieşirea mânioasă a lui Băsescu împotriva „caporalului“ Blaga, acuzat că vrea să ajungă preşedintele PDL prin metodele şi retorica moguliziunilor, alegerile din PDL şi-ar fi continuat traseul insignifiant până la Congres. Adică, bârfe de prin filiale, cine ce a mai zis şi s-a răzgândit providenţial pentru Boc, declaraţii festiviste bune să ridice, dacă nu venitul, măcar moralul românilor, totul asezonat cu nepieritoarele talk-show-uri în care sunt trimişi să lupte cu rinocerul USL, format din moderatori şi politicieni, aceiaşi Vişan, Murg, Tălmăcean şi Boureanu.
Deşi n-a ieşit din registrul minor, dezbaterea s-a mai înviorat puţin, măcar şi pentru că a pus capăt intoxicării lansate de jurnaliştii cu stat de plată sau la Blaga, sau la Vântu şi Voiculescu, sau la tustrei. Am aflat aşadar, chiar din gura lui Băsescu, că tot pe mâna lui Boc merge, chiar dacă ideea cu mărirea numărului de delegaţi la Congres i-a aparţinut. Asta pentru că este de dorit o competiţie fair-play, tocmai ca să nu se spună că Blaga va pierde din cauza manipulărilor. Am aflat, ei şi? În continuare, putem face aceleaşi analize, repetitive până la plictiseală, de ce preşedintele îl susţine pe Boc, şi nu pe Blaga, acest autorecomandat „partener vertical, şi nu slugă“. Dar interesează asta pe cineva, altfel decât la nivel de coterie politică? Este important pentru evoluţia viitoare a PDL? Spun că nu şi că lupta, aşa cum arată ea, nu transcende graniţa de interes a partidului. Singurul lucru care poate fi de interes naţional este dacă Boc va fi sau nu înlocuit cu un tehnocrat / independent. Mai exact, dacă Boc va respecta înţelegerea şi îşi va da demisia din funcţia de premier. Şi cine va fi cel care îl va înlocui.
Repet ceea ce am mai spus şi mi s-a confirmat după lectura celor două moţiuni: cu Boc sau Blaga, PDL va rămâne ceea ce a devenit după alegeri – un partid pesedizat, incapabil fie şi de o minimă reformă internă. Admit însă că, avându-l pe Boc preşedinte de partid, există, cel puţin teoretic, garanţia că PDL nu se va opune, nici în parlament, nici făţiş, prin declaraţii à la Blaga, viitoarelor măsuri ale unui alt premier. Care sper să meargă cu reformele până la capăt. Dar altfel? Moţiunile lui Blaga şi Boc, deşi ultima mai coerentă şi mai bine susţinută la nivel doctrinar (doar e scrisă de Valeriu Stoica!), sunt extrem de asemănătoare la nivel de propuneri şi proiecte. Excepţie fac obsesiile individuale: Blaga - disciplină, Boc - recunoaşterea meritelor guvernării. Ambele îşi doresc, cum altfel?, o Românie modernă şi prosperă, cu o fiscalitate mai relaxată, o protecţie socială bine ţintită, locuri de muncă, educaţie competitivă, absorbţia fondurilor europene, investiţii etc. Pe scurt, o Românie roz-bonbon, care nu diferă de la unul la altul decât la nivelul detaliilor şi stilisticii.
Problemele grave care afectează credibilitatea PDL şi care sunt printre motivele dezamăgirii propriului electorat: politizarea, integritatea, afacerile cu statul, lipsa competenţelor, corupţia sunt pasate. Niciuna dintre moţiuni nu a preluat nimic, dar chiar nimic, din propunerile (cei 35 de paşi) avansate de Macovei, Preda şi Voinescu. Şi nu vorbesc doar despre lucrurile „radicale“, cum ar fi eliminarea din partid a celor care fac naveta la sediul DNA şi la tribunal, care sunt în conflict de interese, deşi reacţia PE în cazul Severin ar fi trebuit să-i convingă că prezumţia de nevinovăţie nu are legătură cu responsabilitatea politică şi morală. Mai mult, niciunul dintre candidaţi nu a dat vreun semn că în viitor intenţionează să pună partidul pe şinele acestei reforme şi au îngropat orice dezbatere despre propunerile celor trei. În atari condiţii, mi-e pur şi simplu indiferent cine câştigă, Boc sau Blaga.
Nu îmi este însă indiferent dacă în locul lui Boc la guvern vine un alt prim-ministru. Unul care să ducă reformele până la capăt, într-o formă mai radicală şi mai decisă, care să nu împartă bani în campanie şi să fie deconectat de la clientelă, care să aibă o viziune proprie, şi nu impusă, despre relansarea economică. Şi care să nu fie mânat permanent de la spate de preşedinte. Restul e gargară. Doar asta este de interes naţional şi, până la urmă, ar fi şi singura şansă a PDL.
Asta şi Antonescu. În următorii doi ani, electoratul liberal are timp suficient să se lămurească asupra „revoluţiei bunului simţ“, pe care o impune, cu o încăpăţânare şi într-un ritm debusolant candidatul la prezidenţiale Antonescu. Dincolo de fapte – colaborarea cu securistul Felix, abdicarea de la orice principii liberale şi morale, obsesia maladivă anti-Băsescu, chiulul şi lenea –, la fel de grăitoare sunt justificările şi argumentele. Articolul din Adevărul nu face, în final, decât să confirme lucruri de notorietate publică, probate cu procentul absenteismului. Reacţia lui Antonescu este însă stupefiantă: „calitatea de parlamentar e o demnitate publică, nu un serviciu“. Adică, în mintea sa, Antonescu chiar este convins că, demnitar fiind, este plătit din banii publici ca să nu se ducă la serviciu, ceea ce, nu-i aşa, este sub standardul său. El nu face parte din categoria joasă a amărăştenilor, care semnează statul de plată şi iau bani pentru ceea ce prestează. El e demnitar, e în stratosferă şi naţia recunoscătoare ar trebui să-l voteze doar pentru că ne bucură cu excepţionala-i existenţă. Antonescu sfidează, i se pare firesc să trimită şoferul cu maşina Senatului să-i facă cumpărături, să-i ducă-aducă fata de la şcoală. Nici nu catadicseşte să ia în calcul chestiunea.
Dar, desigur, inegalabilul Antonescu este victima „serviciilor“, a campanilor duse de „jurnaliştii portocalii“. E convins că totul e complot băsescian şi, mai nou, patrician, menit să-l discrediteze pe el, un „om harnic, dedicat“, care munceşte foarte mult şi face „risipă de efort într-un mod pe care i-l pontează doar alegătorii“. Când munceşte? Ne explică doamna Zoe Petre: „noaptea“, aşa cum îi şade bine unui intelectual şi cum ştie dânsa că făcea încă de pe când era mic într-ale politicii şi studiului.
Într-un singur punct are dreptate Antonescu: de „pontat“ îl pontează, deocamdată, electoratul liberal, care mai foloseşte şi alte unităţi de măsură, are alte deziderate decât lenea şi gura mare. Pentru electoratul pesedist însă, Antonescu poate fi un model, are o ocupaţie plătită regeşte care nu implică altă responsabilitate decât să presteze la televizor şi pentru care nu dă socoteală nimănui. Indiferent însă de orientare sau de lipsa ei, nimănui nu-i place să fie luat drept prost, să fie dispreţuit. Până la alegeri mai sunt doi ani, iar de ceva timp Antonescu lucrează tot mai aplicat în favoarea PDL. Aşa-zisul oratorism, verbul, ţâfna spontană se întorc împotriva lui, au devenit o nouă limbă de lemn. Iar sondajele sunt etnobotanicele care îl ţin treaz noaptea, atunci când munceşte pentru patrie şi popor. Paradoxal, contează mai puţin pentru PDL dacă îl are şef pe Boc sau
pe Blaga, cât ca Antonescu s-o ţină tot aşa. //
Citeste si despre: Crin Antonescu, PNL, USL, PDL, electorat liberal.
