De același autor
Întrebarea momentului, care bântuie o parte a spațiului public, mai ales după cazul generalului Lucian Pahonțu, șeful SPP, este cum a reușit Nicușor Dan să înșele atâta lume, să se prezinte altul decât e în realitate, să poarte o mască sub care nimeni nu a reușit până recent să-i vadă adevărata față.
Defectele, nu puține la număr, i se cunoșteau – încăpățânare, uneori bună vecină cu prostia, incapacitatea de a comunica, neîncredere în oameni, un ego gonflat etc. –, dar ele au atârnat prea puțin în balanță prin raportare la calitățile care i se atribuiau: democrat, europenist, reformator, atașat valorilor statului de drept, susținător al independenței justiției, onest. Pe scurt, Nicușor Dan a lăsat sentimentul că provine din acea parte a societății civile, implicate civic și politic, care a luptat constant pentru valorile de care vorbeam, care a protestat față de OUG 12 și 10 august 2018 și care a blocat nu o dată ascensiunea la Cotroceni a liderilor social-democrați. O societate civilă preponderent anti-PSD, de centru-dreapta, ostilă corupției și promotoare a reformei statului. Parte din ea l-a susținut și votat pe Nicușor Dan cu maximă încredere, convingere și speranță, nu doar de teama extremismului și ascensiunii lui Simion/Georgescu. Dan era „de-al lor”. Alții, chiar dacă nu au avut mari iluzii, conștienți fiind de limitările personajului Nicușor Dan, dar și de cele generate de întregul context politic, sperau că drepturile și libertățile le vor fi protejate, justiția repusă cât de cât pe șine și serviciile secrete vor fi trase la răspundere pentru eșecul înregistrat la alegerile anulate din 2024. Pentru ei, Nicușor Dan a reprezentat ceva mai mult decât obișnuitul rău mai mic. Mai este, desigur, categoria celor care nu-l plăceau deloc pe Nicușor Dan, dar ar fi votat, din disperare, și o maimuță împăiată, doar ca să nu iasă Simion.
Am asistat în acești 36 de ani, de-a lungul carierei de jurnalist, la multe metamorfoze, unele halucinante, de la intelectuali, ONG-iști, ziariști și până la politicieni. Oameni pe care nu-i mai recunoșteam, care păreau reîncarnați în opusul a tot ceea ce fuseseră până atunci. Am o listă destul de lungă a acestor metamorfozați – acum în capul ei tronează fără drept de apel Nicușor Dan.
În ultima perioadă nu este acțiune sau discurs, sau declarație care să nu confirme și consolideze percepția că șeful statului ne-a înșelat cu bună știință, dându-se drept ceea ce nu este. Să luăm, de pildă, ultimele evenimente, începând cu cazul Pahonțu, apoi declarația despre „naționalismul sănătos”, care ne face să ne întrebăm la ce fel de națiune se referă președintele, la o „comunitate politică a cetățenilor, egală în drepturi și întemeiată pe libertate și pluralism”, sau „la una definită predominant prin origine, cultură, religie și tradiție”, după cum remarcă Dorin Dobrincu. „Diferența dintre cele două concepții nu este una academică. Ea privește direct natura statului democratic”, susține istoricul. A urmat jalnica incursiune la CSM, care a demonstrat încă o dată că Nicușor Dan protejează partea întunecată a magistraturii, cea patronată de Lia Savonea.
Dintre toate, cel mai grav mi se pare cazul Pahonțu, pentru că ne arată că președintele nu doar că nu are vreo problemă să mențină Securitatea cocoțată la vârful statului, dar și consideră că reprimarea manifestanților de la Revoluție și Mineriadă nu este o „pată rușinoasă” decât în măsura în care armata și trupele de securitate au ucis direct oameni. Ne-a spus: „Pahonțu nu e în această situație”. Adică pentru Nicușor Dan bătăile, lovitul cu bocancul și patul puștii, dinții scoși din gură (cutremurătoare relatarea lui H.R. Patapievici), arestările nu sunt reprimare. Președintele aruncă în derizoriu faptul că Pahonțu s-a aflat chiar în miezul acestor orori, așa cum reiese și din investigația Recorder (declarații ale colegilor din dispozitivul UM 0305), din dosarul revoluției și din sutele de mărturii ale celor care s-au aflat pe 21 decembrie la Baricadă (eu însămi am fost acolo). Aruncă astfel în derizoriu însăși represiunea.
În mod clar Nicușor Dan are altă percepție decât grosul celor care l-au votat despre revoluție și semnificația ei, despre regimul criminal comunist și, mai cu seamă, despre Securitate și rolul ei îngrozitor. Dacă nu ar fi așa, l-ar fi demis în secunda doi pe Pahonțu. Nu a făcut-o și nici n-o va face. Această atitudine înseamnă despărțirea definitivă și irevocabilă de societatea civilă. E înșelătoria peste care nu se poate trece, una care i-a nenorocit mandatul și ar putea pune capăt carierei sale politice.
Mulți caută explicații. Ele nu mai au importanță, iar cauzele le putem doar presupune și ele nu arată deloc bine, fie că e vorba de o racolare în tinerețe, de afinități legionare cultivate în copilărie, la Făgăraș, care îl apropie de suveraniști, fie de lipsa lecturii sau de o incapacitate emoțională. Ceea ce contează este că Nicușor Dan ne-a lăsat să credem altceva despre el și în loc de un președinte reformator, atașat valorilor democratice, ne-am procopsit cu unul mai apropiat de suveraniști. Este cea mai mare înșelătorie de după revoluție.
