Partidul-plastilină

„Vreți să mai fiu președintele vos­tru?“, a înt­rebat Dragnea la finalul dis­cursului de o oră și jumătate. „Daaaa, daaaa“, au răspuns în cor cei peste 4.000 de de­le­gați. Ropote de aplau­ze. Au lipsit doar ova­țiile și scandările diri­jate care au umplut Sa­la Palatului la atâtea și atâtea alte congrese. Sin­gura diferență nota­bilă: de afară răzbăteau strigătele protestarilor #REZIST, dintre care vreo trei au fost luați pre­ventiv cu duba. Doar ele au mai bruiat festivismul și unanimitatea aces­tui congres la care Dragnea a ajuns, iată, autocrat en titre.

Fără discuție, pentru un lider de par­tid pe care toate sondajele, inclusiv cele de casă, îl dau cu scoruri între 9 și 11%, congresul este un real succes. În primul rând, și-a atins scopul prin­cipal: constituirea unei gărzi pre­toriene, formată din cei mai obedienți soldați ai partidului. Cu Viorica Dăn­ci­lă instalată numărul doi, cu 14 vice­președinți în rol de aghiotanți, Drag­nea și-a adjudecat controlul total asu­pra partidului și guvernului. Nu are încă țara toată, dar la asta jinduiește. A anunțat că va continua lupta cu „abu­zurile“ prin modificarea codu­ri­lor penale, subordonarea serviciilor secrete și punerea la zid, ba chiar sub acuzare, a celor care „defăimează“ ța­ra, pentru că asta e direcția legii care se clocește de mult timp în labora­toa­re. Are viziuni grandioase despre des­tinul PSD, pe care îl vede dăinuind în eternitate după ce va fi scăpat România de „statul paralel“. Ter­menele și măsurile din programul de gu­ver­na­re s-au metamorfozat în promisiuni și stra­tegii care se pierd în negura viitorului, lăsat în seama celor „care vor veni după noi la guvernare, dacă vor mai veni“. Dar cum ar putea să nu mai vină? Te pomenești că o fi plă­nu­ind Dragnea vreo lege, ceva.

Imagini de la Congresul extraordinar al PSD (foto: Liviu Şova / Agerpres).

Cine i se va mai opune? La prima ve­dere, nimeni, căci cine va mai îndrăz­ni să-i pună în discuție deciziile, cum mai făcea din când în când And­ro­nes­cu, cine va mai cuteza să ridice glasul pentru a-l amenința sau obrăznici, pre­cum Codrin Ștefănescu, atunci când îl apucau năbădăile, sau Bădă­lău, când primea câte o scrisorică în plic? Iar dacă o vor mai face, Dragnea le-a arătat deja ușa: „Oricine vrea să mai discute aceste lucruri nu mai poate s-o facă în interiorul par­ti­du­lui“. Vor accepta umilința la care au fost supuși (nu au fost lăsați nici mă­car să vorbească la congres) acești mari înfrânți: Ștefănescu, Rădulescu-Mitralieră, Bănicioiu și Andronescu? Vor rămâne ei în PSD pe post de dizi­denți de serviciu, riscând oricând să ai­bă soarta lui Chirică, sau vor pleca singuri, creând o facțiune, eventual ală­turându-se lui Victor Ponta și Că­tălin Ivan? Probabil că deocamdată nu, pentru că și ei fac parte din ma­rea masă a servililor care își devo­rează liderul doar după ce acesta muș­că țărâna.

Pe termen mediu însă, adică în preaj­ma alegerilor, lucrurile ar putea lua altă întorsătură. Va fi un context în care șansele „epuraților“ de a crea o breșă, ba chiar o alternativă nu vor mai fi minuscule. Mai ales că sunt de­parte de a fi singuri. Firea, personajul cu cea mai mare cotă în sondaje, aș­teaptă la cotitură, ca și puternicul ba­ron de Vrancea, Oprișan. Sau grupul de la Cluj, din partea căruia a atacat acum dur Ioan Rus: „De ce aruncă PSD întreaga Românie pe foc, ur­mă­rind un traiect care ameninţă să du­că la dezastrul formaţiunii, aşa cum relevă cele mai recente sondaje de opinie?“. Autocrația lui Dragnea s-a oficializat, e drept, dar în același timp a produs mult mai multă nemul­țu­mire decât a anticipat acesta. Ea dospește.

Congresul a marcat un punct de co­ti­tură, pentru că, deși PSD a fost me­reu un partid slugarnic în fața șefului, totuși, democrația în interior era măcar mimată. Iliescu și Năstase, sin­gurii care au fost lideri în adevăratul înțeles al cuvântului (neinvitați la con­gres), aveau grijă să respecte formal regulile jocului, să nu se înconjoare doar de lingușitori și nulități. Acum, însă, democrația de partid a fost com­plet suprimată și puțina meritocrație, pusă în cui. E o premieră în istoria PSD faptul că au fost întrerupte la mijloc mandatele vicepreședinților, fă­ră niciun motiv rațional, ci doar din voința și setea de putere a unui sin­gur om. Care, culmea, nu și-a mai pus mandatul pe masă, așa cum anun­ța. O altă premieră este modificarea modului de alegere a vicepre­șe­din­ți­lor, pe regiuni și gen, precum și bru­ta­litatea cu care au fost blocate can­di­daturile celor deveniți indezirabili. Era însă evident că la asta se va ajun­ge, după ce șeful lor a dărâmat deja trei guverne.

Dragnea și-a făcut însă atent so­co­telile. Știe bine că adevăratul moment de răscruce pentru soarta sa politică va fi anul 2019, cel al alegerilor prezi­dențiale. Congresul extraordinar doar a pregătit terenul. Are două variante, ambele posibile, dacă PSD continuă să rămână partidul-plastilină pe care el îl poate modela cum vrea. Ideea cu Tăriceanu candidatul Coaliției PSD-ALDE la prezidențiale trebuie scoasă din calcul. PSD nu va accepta nicio­da­tă un candidat din afara partidului, in­diferent de alianțe sau promisiuni, mo­delul de referință fiind Antonescu.

Viorica Dăncilă şi Liviu Dragnea  la Congresul extraordinar al PSD (foto: Grigore Popescu / Agerpres).

Așa stând lucrurile, Dragnea are de ales între a-și asuma el candidatura la prezidențiale sau a o susține pe Dăncilă. La congresul din 2019, Drag­nea poate manevra în așa fel încât să fie concomitent reales președintele PSD și numit candidat. Sau poate să rămână doar cu președinția PSD și cu candidatura prin interpusa Dăncilă. Știind că PSD nu câștigă de regulă prezidențialele, iar înfrântului i se ia apoi gâtul, probabil că o va sacrifica pe Dăncilă. Mai există totuși o con­diție minimală, până atunci ar trebui să ajungă amândoi măcar la jumătatea scorului partidului.