A fi rațional în politică

Recent, președintele Dan ne-a asigurat că ar trebui să avem încredere în actele și deciziile pe care le ia (chiar dacă nu ne dau satisfacție sau ne contrariază), deoarece el este „un om rațional”. Probabil că în mintea președintelui și – nu mă îndoiesc și a altora – această autocaracterizare, care sună plauzibil – profesia de matematician implică o gândire profund rațională – ar trebui să ne calmeze. Ce ar putea fi mai liniștitor – s-ar putea zice – când navighezi pe marea furtunoasă a politicii interne și internaționale decât să ai un cârmaci rațional, care să calculeze corect și fără inflație emoțională cauzele și efectele, care să aprecieze corect și cu toată claritatea echilibrul forțelor, care să unifice ceea ce se cere unit prin natură și care să separe și să distingă acolo unde natura lucrurilor cere distincție?

Ei bine, departe de a mi se părea asiguratoare, pretenția de raționalitate a președintelui mi se pare neliniștitoare. Iar asta, fiindcă rațiunea este departe de a fi regina afacerilor omenești, în general, și a politicii, în particular. Nu vreau să spun cu asta că politica (sau alte fenomene socioeconomice și culturale) e irațională sau absurdă. Fac o distincție însă între rațional și inteligibil, ca și între irațional și nonrațional. Rațional este un fenomen care permite, cel puțin într-o măsură predominantă, algoritmarea și reducerea la o lege. Aceasta se vede din faptul că raționalul este predictibil. Dimpotrivă, inteligibilul care nu-i rațional se dovedește impredictibil în cea mai mare măsură, dar devine explicabil postfactum. Dacă n-ar fi explicabil ar fi pur și simplu absurd. Așadar, distincția dintre predicție și retrodicție (pentru a ne exprima mai pretențios) este ceea ce distinge un comportament rațional de unul care, fără a fi rațional, nu-i nici chiar irațional, ci rămâne inteligibil. Istoria este plină de exemple de acest fel, unde nonraționalul (care strică orice calcul rațional anticipativ) a venit sub forma voinței câte unui conducător, a unei erori umane imprevizibile, a vremii sau a altei circumstanțe.

A fost o decizie perfect rațională aceea a lui Pericle, la începutul războiului peloponeziac, de a retrage toată populația Aticei îndărătul zidurilor care uneau cetatea cu portul Pireu, spre a evita astfel lupta terestră cu puternica armată spartană, dar de a aproviziona nestingherit pe mare orașul, cât și de a devasta coastele Peloponezului, beneficiind de superioritatea navală a Atenei. Și probabil că ar fi câștigat războiul, scoțând din joc treptat aliații Spartei, dacă n-ar fi avut loc un eveniment imprevizibil și nonrațional: epidemia de ciumă care a devastat orașul aglomerat și l-a ucis pe marele și raționalul Pericle.

Putem vorbi despre rațional în cazul lui Alexandru Macedon care, în fruntea unei armate de câteva zeci de mii de oameni, a reușit să îngenuncheze în câțiva ani un imperiu uriaș, care putea mobiliza milioane de soldați? Nu, și o demonstrează mitul lui Alexandru, care s-a întemeiat tocmai pe caracterul aproape miraculos al victoriilor sale – nu doar militare, dar și politice, culturale și civilizaționale.

Capitularea Franței în 1940 a fost nonrațională (respectiv imprevizibilă) – rezultatul nu al tancurilor germane, ci al descurajării care cuprinsese națiunea și pe conducători. Tot irațională însă a fost și rezistența britanică de câteva luni mai târziu: reușita unui mare lider: Churchill. Ambele evenimente au fost explicate ulterior, dar foarte puțini le-au prevăzut.

Dar ca să venim mai aproape: a fost rațional Brexitul? Nu, dovadă că puțini l-au prevăzut și că, astăzi, mulți britanici l-ar dori inversat. Odată întâmplat însă, îl putem explica, dar ante factum el părea cel puțin improbabil. A fost rațională victoria lui Donald Trump în primul mandat? Prea puțin, dovadă șocul pe care l-a produs atunci. Pe de altă parte, ar fi fost perfect rațional ca, în 2022, rușii să cucerească în câteva zile sau săptămâni Kievul și să instaleze acolo un guvern-marionetă. Cine ar fi putut prevedea vocația de mare lider a comediantului Zelenski, hotărârea disperată a luptătorilor ucraineni, lipsa unor comandanți ruși capabili și, dincolo de toate, pura întâmplare care i-a favorizat la un moment dat pe apărători în detrimentul atacatorilor? Retrospectiv, putem descâlci firele istoriei, și o și facem cu mult elan; dar anticipativ, foarte greu prevedem, în numeroase cazuri decisive: or, dacă afacerile omenești ar fi raționale, am putea și am fi putut face numeroase predicții bune. Ce să mai vorbim despre marile direcții ale istoriei? Așa cum n-am anticipat cândva căderea pașnică a comunismului, n-am putut nici mai recent anticipa că Statele Unite însele vor lucra sistematic la distrugerea propriului sistem de alianțe și de relații internaționale care, timp de decenii, a contribuit esențial la superioritatea lor mondială. Iar asta, fiindcă o asemenea autodistrugere (ca și autodistrugerea sistemului comunist sovietic) este nonrațională, deși post factum devine inteligibilă și explicabilă în baza a numeroase cauze.

S-a spus de mult: politica e o artă, nu o știință. Ea cere intuiție, „spirit de finețe” și nu „spirit de geometrie”, vorba lui Pascal. Deriva raționalistă în politică e periculoasă, cum a arătat demult filozoful Michael Oakshott. Politica cere angajament etic, efort de voință, poate pretinde entuziasm sau, dimpotrivă, conduce la descurajare – ingrediente pe care rațiunea nu le poate anticipa și calcula. De aceea, a nu fi rațional în politică nu înseamnă a fi absurd, ci a căuta soluția numai în rețete, calcule, strategii anticipative, neglijând experiența, viața, factorii emoționali, hazardul.

Iată de ce cred că „a fi rațional” în politică nu e o calitate, ci mai curând un defect – cel puțin dacă nu e însoțită calitatea de alte trăsături de voință, de caracter și de suflet.